Marina von Kamarowsky, nascuta la Bucuresti, a deschis si condus in bogatul Ducat, pana in anul 2000, o sucursala a celei mai cunoscute case de licitatii din lume.

E numita „contesa” si s-a stabilit intr-una dintre cele mai mici tari ale Europei, dupa ce a locuit prin toata lumea. „Aici am ajuns cu mama, si am zis ca e o tara cu un potential neexploatat. Am lucrat pentru Christie’s, in Bruxelles, din 1984, unde m-au antrenat de la zero. Asa ca, pe 10 decembrie 1987, am deschis oficial casa de licitatii in Luxemburg, care era o antena autorizata de Christie’s Europa”, spune Marina von Kamarowsky, nascuta in Bucuresti dintr-o mama rusoaica si un tata cu radacini nemtesti. 

In Luxemburg cunostea, la inceput, doar un cuplu de bancheri si cu ei a inceput sa-si construiasca o clientela selecta, capabila sa cumpere diverse tablouri sau mobila veche cu bani multi.

„Misiunea mea era sa gasesc opere de arta de vandut si cumparatori care sa-si permita sa dea o gramada de bani pe bronzuri, argintarie, sculpturi, mobila si alte obiecte. Organizam concerte, expozitii si am ajuns ca aproape in fiecare zi sa am cate-o licitatie. Asa, in timp, am invatat publicul de-aici cum sa faca oferte de cumparat si expertize reale”, adauga „contesa”, care azi locuieste la cativa kilometri de capitala Luxemburgului, intr-o casa cu aspect medieval in care organizeaza licitatii pentru propria-i firma, infiintata in 2000, dupa ce a renuntat la Christie’s.

„Cand am venit aici, oamenii nici nu stiau bine cum se scrie Christie’s, si am facut din ea in zece ani cel mai important loc de tranzactii de arta din zona Luxemburg. Dupa ce am vazut ca sprijinul de la centru scade, odata cu inceputul scandalului de aranjament al preturilor care a aparut dupa ce compania a fost cumparata de francezi, am renuntat. Mi-am facut propria firma, „MvK Fine Art”, si am fost sprijinita de Marele Ducat sa ma ridic independenta ca expert in evaluarea obiectelor vechi si organizare de licitatii pe care le organizez aici, in casa mea.”

Nu mai are cetatenie romana

Marina von Kamarowsky are cum doar cetatenia germana, dar s-a nascut si a terminat liceul german la Bucuresti. In 1965 a fugit din Romania cu parintii si cu fratele sau, familia fiind ajutata sa emigreze prin relatiile pe care tatal Marinei le avea in Germania. O perioada lucrase pentru Dresner Bank, in Bucuresti.

„Am renuntat la cetatenia romana pentru cea germana, dar asta nu inseamna ca nu ma simt aproape de Romania”, spune „contesa” care, dupa ce a trait si studiat in Germania, s-a mutat la New York si apoi la Bruxelles. Din 1987 se afla in Luxemburg, unde a obtinut aprobarea pentru a  deschide reprezentanta Christie’s in Marele Ducat. In anul 2000, sucursala pe care o conducea a avut vanzari de aproape 3 milioane de lire sterline.

Olanda

Adus in Tara Lalelelor de o televiziune, a deschis restaurantul „Dracula”

Amsterdam. Gabriel Varlan (36 de ani) poate sa spuna ca a ajuns in Olanda pe un cal alb, si nu e nicio exagerare. Se casatorise in Romania, dar nu reusea sa-si obtina permisul de sedere in Tara Lalelelor si statea, chinuit, departe de jumatatea sa.

Redactorii unei emisiuni asemanatoare cu „Surprize, Surprize” de la noi l-au contactat, au pus la cale o mica sceneta si l-au adus in fata sotiei si a camerelor de luat vederi pe-un cal alb, in rol de print. Apoi i-au facut, la urgenta, actele de sedere. De-aici inainte, Gabriel, baiat din Bacau, a muncit pe rupte pana si-a deschis, in Amsterdam, un restaurant numit „Dracula” si o gelaterie.

Coltii lui Dracula si „borsul magic”

La doi pasi de „Red-Light District”, in centrul orasului Amsterdam, o firma semiintunecata vesteste ca dupa usa se afla un spatiu in care se vorbeste romaneste. „Restaurant Dracula” scrie pe firma, iar pe peretii din interior gasesti oale de lut, masti ale groazei croite la Bran, pe masa un meniu cu specialitati romanesti, iar la bar un domn care-ti spune buna ziua pe limba ta.

S-a deschis la sfarsitul anului trecut, iar patronul se confeseaza ca e o surpriza cum de n-a dat faliment, cum au facut-o alte doua restaurante cu specific romanesc deschise in Olanda de-a lungul timpului.

„N-am inteles de ce nu au avut succes celelalte, dar eu sper ca mie sa-mi mearga bine. Am sa-mi numesc restaurantul „Miorita”, dar nu suna nicicum in urechile olandezilor, asa ca ne-am gandit la „Dracula” pentru ca e usor de retinut si comercial, cu toate ca multi mi-au spus ca e un nume infricosator pentru un restaurant”, descifreaza Gabriel Varlan ecuatia unei alegeri dificile. Localul sau functioneaza romaneste, dar fara prea mari eforturi.

„Tot ce ne trebuie cumparam de-aici, singurul lucru pe care il aducem din Romania este „borsul magic”, pentru ca nu ne apucam sa umplem bors pe-aici”, adauga Varlan, ai carui clienti sunt majoritatea romani stabiliti sau in trecere prin Amsterdam, cam 70a, iar restul mexicani, care vin ademeniti dupa ciorba de burta „care seamana cu o supa de-a lor”, si olandezi curiosi.

Emigrant - „Print al mileniului”

Insa nici povestea restaurantului, nici macar cea a gelateriei care-i apartine tot lui Gabriel nu sunt la fel de spectaculoase pe cat istoria care l-a adus pe Gabriel in Olanda.

Pe Elena o cunostea inca din scoala, de la Bacau. Prin 1996 fiecare parea ca-si gasise un rost in viata, separat. El in Finlanda, la munca, ea se casatorise cu un olandez si emigrase in Tara Lalelelor. In 1997 el ajunge in Olanda sa-si cumpere o masina, ea ramasese vaduva. S-au intalnit, intamplator, pe o strada din Amsterdam, si s-au recunoscut. Au hotarat sa ramana impreuna, dar n-au ramas mult pentru ca Gabriel nu reusea sa-si obtina permisul de sedere.

Motiv pentru care anul 1999 il gasea in Romania, asteptand sa-i fie aprobate actele pe care le-a depus in Olanda. In decembrie primeste un telefon de la redactorii emisiunii „All you need is love” si accepta cu bucurie sa-i faca sotiei o surpriza si „sa joace” in sceneta impusa de emisiune. „M-au numit „Printul mileniului”, pentru ca intram in anul 2000, si m-au urcat pe un cal alb. Eram trei emigranti despartiti de sotii din cauza actelor: eu, un american si un surinamez.

Intalnirea cu femeile a fost diferita: eu pe cal, americanul a venit cu elicopterul, iar surinamezul pe jos. Si dupa ce ne-au mai tinut o saptamana intr-un castel, ca pe tinerii casatoriti, ni s-au dat actele de sedere legala de urgenta. A doua zi ne-am dus acasa si ne-am apucat de treaba”, rezuma Gabriel Varlan „spectacolul” care l-a adus in Amsterdam.

Luxemburg

Dorel, pianistul rebel

Dintre cei 200 de romani din Luxemburg, cativa sunt artisti. Reticenti, accepta cu greu sa povesteasca despre modul in care au emigrat si cum le merge. Printre ei, Dorel Dorneanu, pianist la Filarmonica din Marele Ducat, fugit din Romania in 1987. Mai bine-zis ramas in Luxemburg pe cand era intr-un turneu cu o orchestra.

„Eram intr-un turneu in Benelux, si pentru ca aveam aici niste contacte cu alti muzicieni - eram prieten cu ei - am hotarat sa nu ma mai intorc in tara. Eu cantam jazz, si aveam Conservatorul facut acasa, dar l-am facut si aici inca o data pentru ca aveam astfel sansa sa invat de la niste pianisti rusi”, se confeseaza Dorneanu, ale carui concerte fac sali pline la teatrul din Esch-sur-Alzette, a doua localitate ca marime din Ducat.

Dorel Dorneanu compune muzica de teatru, canta jazz si muzica clasica si are un contract cu Filarmonica din Luxemburg si cu o alta scoala de muzica particulara, unde preda pianul.

„Au fost perioade in care m-am ocupat mai mult de muzica de scena, altele in care dadeam mai multe lectii sau in care cantam jazz in cluburi. Pentru un artist nu pot sa zic nici ca e usor, dar nici ca e grea emigrarea. M-am indepartat aproape total de Romania, mai ales pentru ca m-am casatorit aici si am doi copii. Oricum, din Romania toti prietenii mei au fugit ca si mine, pe unde-au apucat, asa ca singurele contacte cu Romania le am prin ambasada, care ma mai invita la receptii”, adauga pianistul care descrie locul adoptiv in termenii: „O tara mica, deci potentialul de cunoastere este foarte mare”.

Pe cei doi copii nu i-a invatat inca romana, dar spera ca va reusi sa o faca pentru ca trebuie sa stie care le sunt radacinile. „Eu am renuntat la cetatenia romana, am doar luxemburgheza, dar prietenii care ma cunosc spun ca sunt un roman profund. Dar pentru mine Romania este o perioada inchisa, au trecut 20 de ani”, adauga Dorneanu.