Iulian Comanescu: "Presa s-a polarizat din nou, în an electoral. "
Parcă la un semnal, marile grupuri de media româneşti s-au plasat pe baricade diferite, care au devenit rapid discursuri paralele. Cine e de vină?
Competiţia dintre Realitatea TV şi Antena 3 este locul unde schizofrenia se vede cel mai bine. Realitatea lui Sorin Ovidiu Vîntu e în unele zile pe dos decât cea a lui Dan Voiculescu, fiindcă şi acesta are una, la fel cum Vîntu are o antenă de emisie pe Casa Presei. Butonând de la un post la altul, publicul priveşte sceptic triburile de comentatori şi politicieni de pe cele două canale, sălăşluitori parcă în ţări diferite, în care se întâmplă alte lucruri, uneori la date calendaristice diferite, chiar dacă în aceeaşi zi.
Să dăm mogulului ce-i al mogulului: nu Vîntu şi Voiculescu înşişi sunt cei care stau călare pe doi munţi mediatici, pentru a arunca unul într-altul cu articole de ziar făcute cocoloş. Dacă ar depinde de ei, cei doi ar evita nota de bizar a situaţiei. Polarizarea se petrece fiindcă oamenii se grupează după afinităţi. Sau porneşte de la zâzania pe care o bagă vreun politician răutăcios cu o declaraţie referitoare la grupul de media X. Zâzania se transformă în meci unu la unu între doi jurnalişti respectaţi, pentru a se sfârşi cu prejudicii de imagine de ambele părţi şi cu scepticismul publicului, transferat imediat la instituţie şi patron.
Realităţile paralele ale lui Vîntu şi Voiculescu sunt doar locul în care ficţiunea media se vede cel mai bine. Precursorul acestui gen a fost Adrian Sârbu, cu al său spirit Pro, emanat de harnica generaţie Pro angajată la revistele, televiziunile şi PR-ul Pro. Cariera oamenilor şi a brandurilor de presă scrisă ale lui Sârbu la Pro TV - şi pe dos - a fost o idee sclipitoare, dar cu efecte secundare. De la promovare încrucişată se ajunge la oameni care oferă aceeaşi perspectivă asupra lucrurilor, iar de la aceasta, la ficţiune. Şi, mai mult sau mai puţin, toate instituţiile media din România suferă de delir.
Cum se poate ieşi din aceste universuri paralele? Bătrânul BBC are o soluţie, în al său set de bune practici: atunci când caută o voce avizată într-un anume domeniu, jurnaliştii sunt sfătuiţi să nu aleagă niciodată soluţia evidentă. Asta îi obligă pe producători şi pe reporteri la creativitate şi la eforturi de documentare şi are ca rezultat o perspectivă proaspătă.
Pe televiziunile româneşti, comentatorii au început să fie plătiţi pentru prestaţie, ceea ce este echitabil, fiindcă au un aport substanţial la grila postului. Partea proastă e însă că remuneraţia poate atrage acuzaţii de factura „vândut lui...“. Dar, mai ales, clauza de exclusivitate care însoţeşte contractul e şi o povară pentru televiziunea respectivă, care se vede condamnată la aceleaşi voci. Până când? Până ce vom fi din nou atenţi la detaliile meseriei.
P.S.: Autorul acestor rânduri a primit săptămâna trecută un telefon de la Cancelaria Prezidenţială, care l-a asigurat că nu ea, Cancelaria, e autoarea monitorizărilor de presă referitoare la criticii preşedintelui Băsescu, ci un alt departament al preşedinţiei. Autorul precizează că a folosit „cancelarie“ în articol în sensul generic, şi nu acela de instituţie propriu-zisă, şi urează spor la lecturi tuturor.
Recomandările noastre
