„Cine sunt eu să judec?”

„Cine sunt eu să judec?”

„Cine sunt eu să judec?”

Cinci cuvinte care au dărâmat ziduri. Care au înmuiat tonuri dure și au adus oameni înapoi, nu în fața unei instituții, ci în fața unui Dumnezeu viu, cald, aproape.

„Cine sunt eu să judec?” Papa Francisc nu a venit cu răspunsuri tăioase, ci cu întrebări care mângâiau. Nu a bătut cu pumnul în masă, ci a întins mâna. A ales mereu să stea unde doare, printre săraci, printre uitați, printre cei judecați de alții.

S-a născut departe de Vatican, într-un cartier modest din Buenos Aires. A fost portar, a lucrat într-un laborator, a avut o boală gravă care i-a schimbat viața. A știut ce înseamnă fragilitatea. Poate de aceea a fost atât de înțelept, atât de blând.

Ca Papă, nu a încercat să pară sfânt. A fost om.

A spus că Biserica nu trebuie să arate cu degetul, ci să vindece.

A cerut ca preoții să miroasă a oameni, nu a mărire. A cerut iertare pentru greșelile trecutului, și a vorbit lumii într-un limbaj uitat: cel al inimii.

A fost primul Papă care a vorbit deschis despre durerea refugiaților, despre suferința celor săraci, despre drama singurătății.

„Să nu ne pierdem niciodată capacitatea de a plânge pentru ceilalți.” spunea Papa. Și era printre puținii care chiar o făceau.

Astăzi, Papa Francisc nu mai este. Dar ecoul glasului lui blând rămâne.

Și poate, într-o lume obosită de ură, ne va aminti că bunătatea nu are nevoie de putere ca să miște inimile. Doar de adevăr.

Și de o inimă care să-l spună.

Ne puteți urmări și pe Google News