Despre Soci s-a vorbit mai puţin. Etalând o uimitoare cordialitate în faţa camerelor de luat vederi, cei doi lideri au convenit asupra unui „cadru strategic“ menit să atenueze fricţiunile rusoamericane.

Dl Bush consideră că s-au înregistrat progrese în chestiunea scutului antirachetă. Dl Putin se opune în continuare proiectului, dar se declară mulţumit că discuţiile pe această temă vor continua; Rusia ar fi dispusă să coopereze cu SUA şi NATO la crearea unui sistem regional de interceptare a rachetelor.

Preşedintele american a putut obţine concesii, dacă se vor dovedi reale, deoarece, la summit, aliaţii dăduseră undă verde planurilor americane de a proteja Europa de rachete, acceptând implicit că există o ameninţare reală. Dl Putin nu putea ceda mai mult, având în vedere că – deşi a obţinut o amânare la Bucureşti – a aflat că nu poate împiedica aderarea Ucrainei şi Georgiei la NATO, în viitor.

Pentru un preşedinte nepopular şi aflat în ultimul an de mandat, dl Bush prezintă un bilanţ nu tocmai negativ în relaţia cu Moscova. În faţa unei Rusii, revigorate de robinetul de gaz şi petrol, dl Bush şi-a impus punctul de vedere în Kosovo şi, în ciuda obiecţiilor Moscovei, a obţinut acordul „vechii Europe“ pentru extinderea NATO spre est şi amplasarea unui scut antirachetă.

Dl Bush s-a luptat pentru aceste dosare, mai ales pentru scut (care în forma finală ar aduce un plus de securitate şi României), ştiind că succesorul său va fi, iniţial, complet absorbit de problema Irakului. Apoi, pentru că intervenţia sa în Irak – spre deosebire de cea în Afganistan – a pus capăt consensului în politica externă a Statelor Unite, ceea ce îngreunează sarcina viitorului preşedinte. În fine, pentru că – oricine va fi acesta – va lucra probabil cu un Congres mai reticent să se angajeze pe plan internaţional.

Dl Bush nu a putut rezolva tot ce şi-a propus la Soci sau la Bucureşti, dar a evitat un blocaj şi a pus câteva jaloane importante pentru viitorul relaţiilor dintre NATO şi Rusia.