Noaptea de sâmbătă spre duminică s-a mai consumat un episod din jocul de șah dintre SUA și China vizând Coreea de Nord.

Consiliul de Securitate al ONU a susținut în unanimitate rezoluția propusă de SUA pentru ultimele acțiuni ale Coreii de Nord, respectiv continuarea programului nuclear, trecerea la miniaturizarea bombei atomice pentru a intra pe racheta purtătoare și primele două teste reușite cu rachetă balistică intercontinentală, care poate atinge majoritatea teritoriului american. Consecința a fost sancționarea Coreii de Nord pentru exporturile unei game de produse care îi reduc cu o treime veniturile, la 2 miliarde de dolari comparativ cu cele 3 miliarde actuale.

 

Această decizie de a sancționa exporturile de cărbune, oțel, pește și fructe de mare, care reprezintă împreună 1 mld de dolari, a fost luată cu acordul tuturor membrilor Consiliului de Securitate al ONU, fapt ce subliniază unanimitatea comunității internaționale în a sancționa această evoluție a rebelului din Coreea de Nord, care-și înfometează poporul pentru Gloria atomică, acest fapt ducând și la izolarea suplimentară a lui Kim Jong un. Dar poate punctul cel mai important al acestui proces ține, de fapt, de relația SUA-China.

 

Nu știm care au fost negocierile din spatele ușilor închise, dar observăm că există o divergență majoră între cele două state, care vin din interese distincte. Dacă la origine rezoluția – cu profund caracter politic și impact public – a trecut fără mari probleme, aplicarea ei presupune conformarea în primul rând a celui mai mare destinatar al acestor mărfuri, China. Și Rusia însăși, care are puține instrumente și pârghii asupra Coreii de Nord, este importantă prin blocarea la frontieră a tranzitului acestor produse spre terțe destinații. Totuși, China a fost întotdeauna direct responsabilă de regimul nord-coreean și deținătoare a unor instrumente mult mai importante de influență, pe care dorește sau nu să le utilizeze pentru a limita programul și acțiunea nucleară și balistică a Coreii de Nord.

 

Divergența majoră între cei doi actori ține de cine va achita nota de plată. Iar aici bătălia pe tabla de șah a politicii, economiei globale, competiției pentru influență și poziție dominantă, dar mai ales pentru imagine, este mult mai complicată. Pe scurt și aparent, China are cea mai mare responsabilitate, Kim Jong un și regimul Nord Coreean a fost sprijinit direct de către China, iar resursele și fondurile provin din China care achiziționează aceste produse. Însă China semnalizează în ultima vreme că Phenianul e tot mai independent, lasă să se înțeleagă că și-a pierdut pârghiile interne în legătură cu regimul, după marile epurări și execuții, și transmite că SUA trebuie să-și asume costurile gestionării Coreii de Nord. Asta înseamnă, de fapt, solicitarea repetată a Beijingului ca SUA să abordeze direct Coreea de Nord, într-o negociere față în față a celor doi președinți, mai ales că Donald Trump a afirmat - într-un moment ce pare mai degrabă unul de imagine și bravadă decât unul rezultat din analize și sfaturi ale consilierilor pentru securitate și politică externă – că vrea să se vadă față în față cu Kim Jong un pentur a tranșa bărbătește subiectul.

 

Deci China trimite nota de plată pe masa Washingtonului, lui Donald Trump. Nu știm dacă acesta a ridicat mănușa, dar repetarea solicitărilor ca Beijingul însuși să-și folosească instrumentele de constrângere pentru a obține progrese, precum și recursul la formatul clasic, ce implică actorii din Consiliul de Securitate aflați în regiune și celelalte state direct afectate, ambele arată o fugă a SUA de asumarea unilaterală a costurilor și lipsa unei înțelegeri Washington-Beijing anterioare votării rezoluției. Pentru China, această împingere a notei de plată relevă totuși și recunoașterea unor limite de voința, dacă nu o incapacitate de gestiune a temei.

 

China este deranjată și afectată de componenta militară de echipamente amplasate în regiune, în Coreea de Sud și Japonia, respectiv în Marea Chinei de Sud-Est, pentru că resimte că acestea pot fi utilizate și împotriva sa și vor rămâne în regiune și după soluționarea problemei nord-coreene. Însă nici această perspectivă, sau cea a unei abordări din postură de superputere a SUA direct asupra Coreii de Nord, evitând China, nu a putut să o facă să iasă din letargie. Din contra, sigură pe propriul instrument, China știe că poate manevra economic și comercial, iar strategic lasă SUA să aibă întreaga responsabilitate și să-și asume toate costurile în raport cu Phenianul. Și toate se desfășoară când la Djibuti, a avut loc inaugurarea oficială a primei baze militare a Chinei.