Cea mai tare băută a lui Nicu Covaci s-a consumat la înălțime. Fotografie senzationala la interior

„Stăteam chiar pe marginea acoperișului și, în timp ce trăgeam la măsea, îmi legănam picioarele în gol”, își amintește liderul Phoenix

Cum la 18 ani Nicu Covaci ajunsese să câștige din muzică de trei ori salariul mamei sale – croitoreasă la Teatrul Național din Timișoara – e lesne de înțeles că adolescentul rebel o luase razna. Nu mai asculta decât de propriile-i impulsuri și sentimente. Era șeful trupei Sfinții, rebotezată rapid Phoenix, era frumos, purta barbă și plete, se îmbrăca fix ca rockerii din Occident și era adulat de mii de tinere.

Firesc, s-a dedat și teribilismelor, nu mai puțin decât orice iubitor al vieții boeme. „Prima băută? Cine mai știe exact când, unde, cu cine? Țin minte însă una remarcabilă”. Nicu Covaci surâde și în miezul acestui fericit exercițiu facial sclipesc regrete și melancolii limpezi: „Eram tinerel, avusesem concert și câștigasem bine. La început, în Timișoara, prestam într-un club care devenise ca a două noastră casă. Era gașca copiilor crescuți fără tată, aveam o încredere nezdruncinată în noi... Aşa, facem ce facem şi - asta îmi aduc aminte perfect – mă trezesc cocoțat pe cel mai înalt hotel din oraș. Stăteam chiar pe marginea acoperișului și, în timp ce trăgeam la măsea, îmi legănam picioarele în gol. Nu pot să spun că era pentru prima dată când beam – nu! – dar într-un asemenea mod sigur n-o mai făcusem. Doamne, ce nebunie!”.

Băutura și sentimentul de libertate

Românii, cocoșați de scumpiri. Inflaţia crește în continuare. Ce s-a scumpit cel mai mult

Vești bune pentru angajați. Mai multe zile libere legale în 2025

În timp ce povestește, Covaci soarbe cu poftă dintr-o bere germană, nefiltrată, rece și amintirile se așează parcă mai bine în matca lor: „Strigam ca un apucat, suspendat acolo, între cer și pământ, apoi beam zdravăn. Gâlgâiam din două sticle o dată, una de votcă, alta de Martini. Le țineam strâns în colțurile gurii și știam, cum știu și acum, că trăiam un sentiment de libertate. Poate și asta a însemnat acea băută pentru mine. Cum să vă spun? În Timișoara anilor ‘70, grație șvabilor, a ungurilor, a evreilor, a tuturor străinilor care trăiau pe Bega și a relațiilor pe care le aveau în Occident, se gândea mai liber, mai puțin cenzurat, mai îndrăzneț”.