Alintată Tuski sau Kothinka, rod al iubirii dintre Ion Luca Caragiale și Alexandrina Burelly, Ecaterina a rămas în istoria culturii noastre grație unei memorialistici strălucite. Ea nu și-a ironizat și jignit tatăl, așa cum a făcut-o Mateiu, fratele vitreg și totodată băiatul scriitorului rezultat din relația cu Maria Constantinescu, o frumușică angajată a fabricii de tutun „Belvedere”. Dimpotrivă.

Amintirile Ecaterinei Logadi despre părintele Caragiale, prea puțin cunoscute, deloc vânturate în îmbâcsitul câmp școlăresc românesc, merită, măcar în fuga acestei rubrici, (re)aduse în atenție. Iată ce scria, la cincizeci de ani de la dispariția iubitului ei tată (stins din viață într-un început de vară, 9 iunie 1912, la Berlin) în „Viața românească”, numărul 6, anul 1962: „Sunt singura în viață dintre copiii lui și doresc să culeg din amintirile mele ceva care să ajute la înțelegerea făpturii lui ca om și ca scriitor. Chipul lui îmi apare și astăzi viu. Văd ochii lui pătrunzători în care alternau sclipiri de ironie sau de blândețe și sunt cuprinsă de o adâncă emoție în fața sarcinii pe care mi-am luat-o”. Fiica lui Caragiale se va achita însă bine de această „sarcină”.

Cum a apărut „Bubico”

„Din anul 1900, când am părăsit casa bunicilor, a început seria mutărilor noastre. Schițele De închiriat și Caut casă ilustrează viața noastră din București când, în trei ani, am schimbat patru locuințe. Văd casa în care am stat cândva și care există încă și azi, pe str. Maria Rosetti nr 5, pe atunci Sf. Spiridon, și unde, ca și în schița De închiriat, se află lipite, spate în spate, două clădiri gemene: «identice la fel». Locuința noastră era orientată spre nord, iar cea locuită de proprietar spre sud. Tot ca și în nuvelă, tata a propus proprietarului să facem schimb de locuință. Refuzat, el s-a supărat și ne-am mutat la mică distanță de acolo, în str. Rotari, azi I. L. Caragiale. Casa există și astăzi, la nr. 21-23. Proprietarul avea un cățel foarte răsfățat, pe care-l chema Bubico, și care era sortit să treacă la nemurire în schița cu același nume”.

Acum, că ne-am lămurit și cine l-a inspirat pe Caragiale să scrie „Bubico”, să deslușim câte ceva și din activitatea de berar a nuvelistului: „Pe vremea aceea, tata ședea puțin acasă. Știam că deschisese o berărie. Într-o zi am pornit cu mama și fratele meu Luchi să-i facem acolo o vizită. Mi-a rămas imaginea unei săli întunecoase, cu mese multe și canapele îmbrăcate în catifea roșie așezate de-a lungul pereților. Apoi imaginea voioșiei cu care ne-a întâmpinat tata, care, după ce ne-a așezat, ne-a dat să bem în pahare burtoase ceva amar, care înțepa limba. Tata n-a stat mult cu noi căci, zărind niște «amici», s-a așezat cu ei la altă masă. N-a trecut mult de la această vizită și am auzit că tata s-a plicitisit de berărie, așa că nu-i mai plăcea să meargă acolo”.

Foame de bani în plin elan creator

În continuare, Ecaterina Logadi nu ezită să rememoreze și momente mai puțin faste ale familiei Caragiale: „Ne-am mutat apoi în str. Sculpturii 20, într-o casă ursuză, cu chirie mai mică. Aici tata era mereu supărat. Într-o noapte de viscol s-a prăbușit cu zgomot asurzitor tot geamlâcul marchizei, iar frigul s-a năpustit dușmănos în casa posacă. Mama mi-a spus mai târziu că, la acea epocă, deși tata era în plină putere de creație, o duceau foarte greu. Lipseau multe în casă și mai cu seamă banii. La un timp nu aveam nici pentru masă, și uneori mama aștepta istovită să vină tata cu banii obținuți din vânzarea unor cărți din bibliotecă. Mama suporta eroic acele lipsuri și nu se plângea niciodată. Peste un an iar ne-am mutat. De data asta în str. Berzei, și ne-am fi mutat încă de mai multe ori dacă nu am fi plecat din țară”.

În volumul editat de Ștefan Cazimir, „Amintiri despre Caragiale” (Humanitas, 2013), se regăsesc (și) memoriile Ecaterinei Logadi legate de perioada berlineză, după ce dramaturgul moștenise cele 25 de milioane de lei din averea mătușii Momuloaia și scăpase de spectrul sărăciei. „O întâmplare l-a despovărat pentru o vreme pe tata de grija zilei de mâine – notează Ecaterina, cu trimitere la acea însemnată sumă de bani. Am plecat atunci cu toții într-o lungă călătorie în străinătate, colindând mai multe țări din Europa, după un itinerar minuțios alcătuit de tata. Această călătorie, făcută totuși în condiții modeste, i-a adus tatii uitarea amărăciunilor și decepțiilor avute până atunci în țară”.

 „Aici «se prinde râia de galoși»”

Timp de un an, familia Caragiale a colindat Austria, Italia, Elveția, Franța, Olanda și Germania. „Austria l-a încântat pe tata. Îi plăceau voioșia oamenilor, peisajul frumos «ca o grădină», grația vieneză, apoi tradiția muzicală a țării lui Mozart și Beethoven, idolii lui. La Paris a fost tot timpul de o rară veselie. Acolo am stat cel mai mult, și acolo și-a găsit tata cei mai mulți prieteni. Mergea zilnic prin muzee și biblioteci. Și am fost surprinși, Luchi și cu mine, când mai târziu ne-a spus că Parisul l-a dezamăgit. Noi copiii ajunsesem la convingerea că spunea aceasta ca o reacție contra snobilor, care admirau Parisul fără să-și fi dat osteneala să-l cunoască și să-i priceapă adevăratele frumuseți”.

Țara preferată a peregrinărilor caragialiene a rămas, potrivit Ecaterinei, Italia. Cu o excepție. „La Neapole – scrie aceasta -, l-au îngrozit mizeria și murdăria zdrențelor care atârnau în ulițele strâmte prin care se scurgeau lăturile. Aici «se prinde râia de galoși» – zicea el. Am plecat de acolo în așa grabă, că mama nu a avut nici timpul să-și ia rufele de la spălătorie”.

Și, înainte de încheierea acestei prime părți a memoriilor Ecaterinei Logadi, câteva amănunte „casnice” din perioada hai-hui prin Europa: „Aveam foarte puțin bagaj și nu posedam altă îmbrăcăminte decât ce aveam pe noi. Când o haină se învechea, ne cumpăra alta, iar cea veche era lăsată pe loc, «ca să nu se complice existența». Batistele întrebuințate le arunca pe geam din mersul trenului. Zicea că le trimite la spălătoreasă, spre dezolarea mamei, care era ordonată și chibzuită”. Original Nenea Iancu, nu?

 

Ce făcea I. L. Caragiale când nu avea bani de mâncare pentru copii? Viața dramaturgului povestită de fiica sa

Ce făcea I. L. Caragiale când nu avea bani de mâncare pentru copii? Viața dramaturgului povestită de fiica sa

   
Ecaterina Caragiale, căsătorită Logadi, a fost singurul copil al marelui dramaturg care a avut o viață lungă (a trăit până la 90 de ani).


Alintată Tuski sau Kothinka, rod al iubirii dintre Ion Luca Caragiale și Alexandrina Burelly, Ecaterina a rămas în istoria culturii noastre grație unei memorialistici strălucite. Ea nu și-a ironizat și jignit tatăl, așa cum a făcut-o Mateiu, fratele vitreg și totodată băiatul scriitorului rezultat din relația cu Maria Constantinescu, o frumușică angajată a fabricii de tutun „Belvedere”. Dimpotrivă.

Amintirile Ecaterinei Logadi despre părintele Caragiale, prea puțin cunoscute, deloc vânturate în îmbâcsitul câmp școlăresc românesc, merită, măcar în fuga acestei rubrici, (re)aduse în atenție. Iată ce scria, la cincizeci de ani de la dispariția iubitului ei tată (stins din viață într-un început de vară, 9 iunie 1912, la Berlin) în „Viața românească”, numărul 6, anul 1962: „Sunt singura în viață dintre copiii lui și doresc să culeg din amintirile mele ceva care să ajute la înțelegerea făpturii lui ca om și ca scriitor. Chipul lui îmi apare și astăzi viu. Văd ochii lui pătrunzători în care alternau sclipiri de ironie sau de blândețe și sunt cuprinsă de o adâncă emoție în fața sarcinii pe care mi-am luat-o”. Fiica lui Caragiale se va achita însă bine de această „sarcină”.

Cum a apărut „Bubico”

„Din anul 1900, când am părăsit casa bunicilor, a început seria mutărilor noastre. Schițele De închiriat și Caut casă ilustrează viața noastră din București când, în trei ani, am schimbat patru locuințe. Văd casa în care am stat cândva și care există încă și azi, pe str. Maria Rosetti nr 5, pe atunci Sf. Spiridon, și unde, ca și în schița De închiriat, se află lipite, spate în spate, două clădiri gemene: «identice la fel». Locuința noastră era orientată spre nord, iar cea locuită de proprietar spre sud. Tot ca și în nuvelă, tata a propus proprietarului să facem schimb de locuință. Refuzat, el s-a supărat și ne-am mutat la mică distanță de acolo, în str. Rotari, azi I. L. Caragiale. Casa există și astăzi, la nr. 21-23. Proprietarul avea un cățel foarte răsfățat, pe care-l chema Bubico, și care era sortit să treacă la nemurire în schița cu același nume”.

Acum, că ne-am lămurit și cine l-a inspirat pe Caragiale să scrie „Bubico”, să deslușim câte ceva și din activitatea de berar a nuvelistului: „Pe vremea aceea, tata ședea puțin acasă. Știam că deschisese o berărie. Într-o zi am pornit cu mama și fratele meu Luchi să-i facem acolo o vizită. Mi-a rămas imaginea unei săli întunecoase, cu mese multe și canapele îmbrăcate în catifea roșie așezate de-a lungul pereților. Apoi imaginea voioșiei cu care ne-a întâmpinat tata, care, după ce ne-a așezat, ne-a dat să bem în pahare burtoase ceva amar, care înțepa limba. Tata n-a stat mult cu noi căci, zărind niște «amici», s-a așezat cu ei la altă masă. N-a trecut mult de la această vizită și am auzit că tata s-a plicitisit de berărie, așa că nu-i mai plăcea să meargă acolo”.

Foame de bani în plin elan creator

În continuare, Ecaterina Logadi nu ezită să rememoreze și momente mai puțin faste ale familiei Caragiale: „Ne-am mutat apoi în str. Sculpturii 20, într-o casă ursuză, cu chirie mai mică. Aici tata era mereu supărat. Într-o noapte de viscol s-a prăbușit cu zgomot asurzitor tot geamlâcul marchizei, iar frigul s-a năpustit dușmănos în casa posacă. Mama mi-a spus mai târziu că, la acea epocă, deși tata era în plină putere de creație, o duceau foarte greu. Lipseau multe în casă și mai cu seamă banii. La un timp nu aveam nici pentru masă, și uneori mama aștepta istovită să vină tata cu banii obținuți din vânzarea unor cărți din bibliotecă. Mama suporta eroic acele lipsuri și nu se plângea niciodată. Peste un an iar ne-am mutat. De data asta în str. Berzei, și ne-am fi mutat încă de mai multe ori dacă nu am fi plecat din țară”.

În volumul editat de Ștefan Cazimir, „Amintiri despre Caragiale” (Humanitas, 2013), se regăsesc (și) memoriile Ecaterinei Logadi legate de perioada berlineză, după ce dramaturgul moștenise cele 25 de milioane de lei din averea mătușii Momuloaia și scăpase de spectrul sărăciei. „O întâmplare l-a despovărat pentru o vreme pe tata de grija zilei de mâine – notează Ecaterina, cu trimitere la acea însemnată sumă de bani. Am plecat atunci cu toții într-o lungă călătorie în străinătate, colindând mai multe țări din Europa, după un itinerar minuțios alcătuit de tata. Această călătorie, făcută totuși în condiții modeste, i-a adus tatii uitarea amărăciunilor și decepțiilor avute până atunci în țară”.

 „Aici «se prinde râia de galoși»”

Timp de un an, familia Caragiale a colindat Austria, Italia, Elveția, Franța, Olanda și Germania. „Austria l-a încântat pe tata. Îi plăceau voioșia oamenilor, peisajul frumos «ca o grădină», grația vieneză, apoi tradiția muzicală a țării lui Mozart și Beethoven, idolii lui. La Paris a fost tot timpul de o rară veselie. Acolo am stat cel mai mult, și acolo și-a găsit tata cei mai mulți prieteni. Mergea zilnic prin muzee și biblioteci. Și am fost surprinși, Luchi și cu mine, când mai târziu ne-a spus că Parisul l-a dezamăgit. Noi copiii ajunsesem la convingerea că spunea aceasta ca o reacție contra snobilor, care admirau Parisul fără să-și fi dat osteneala să-l cunoască și să-i priceapă adevăratele frumuseți”.

 Țara preferată a peregrinărilor caragialiene a rămas, potrivit Ecaterinei, Italia. Cu o excepție. „La Neapole – scrie aceasta -, l-au îngrozit mizeria și murdăria zdrențelor care atârnau în ulițele strâmte prin care se scurgeau lăturile. Aici «se prinde râia de galoși» – zicea el. Am plecat de acolo în așa grabă, că mama nu a avut nici timpul să-și ia rufele de la spălătorie”.

Și, înainte de încheierea acestei prime părți a memoriilor Ecaterinei Logadi, câteva amănunte „casnice” din perioada hai-hui prin Europa: „Aveam foarte puțin bagaj și nu podesam altă îmbrăcăminte decât ce aveam pe noi. Când o haină se învechea, ne cumpăra alta, iar cea veche era lăsată pe loc, «ca să nu se complice existența». Batistele întrebuințate le arunca pe geam din mersul trenului. Zicea că le trimite la spălătoreasă, spre dezolarea mamei, care era ordonată și chibzuită”. Original Nenea Iancu, nu?

 

Evenimentul Zilei