Florin Budescu: De ce îl respect pe Ion Cristoiu
Am scris în EVZ unele dintre cele mai complexe anchete şi investigaţii de ziar cotidian din cariera mea. Pot şi acum să povestesc oricui prin ce fraude a ajuns Oliviu Gherman senator, ori cum a fost cu scandalul Megapower/Rompower sau poate ce probleme se înghesuiau pe tapet la "Doi şi-un sfert" la începutul anilor ‚90.
Nu voi uita niciodată tragedia de la Turburea, din Defileul Jiului, unde explodase o conductă de etan lichid, în februarie 1993. În mijlocul dezastrului, un câine cu blană complet arsă stătea de o zi în fund, de parcă fusese lovit de o bombă cu napalm, tremurând de oboseală, pentru că orice mişcare şi orice încercare a sa de a se aşeza altcumva îi smulgea urlete, iar nimeni nu avea timp de el, pentru că acolo erau alte tragedii mai mari, ce se petreceau cu oamenii locului.
Privind á posteriori, partea bună a fost că am învăţat multe feluri de presă, de la ştirea de agenţie la reportajul radio, de la programul de televiziune la analiză şi sinteză economică. Partea proastă a fost însă că, schimbând vreo 15 redacţii, nicăieri nu m-am mai simţit la fel de bine, în nici una dintre redacţiile cu efectiv mare de personal prin care am trecut.
Peste ani şi ani, am redescoperit la Cotidianul şi la Realitatea lui Cristoiu, pentru câteva minute, venind în vizită la cineva, aceeaşi atmosferă de "aici se întâmplă, noi suntem miezul evenimentelor", tipică acestui animal de presă incomparabil, cum nu mai avem altul astăzi.
Pe care îl pot critica pentru multe (dar nu aici şi acum), dar nu încetez să-l respect. El a fost unul dintre maeştri mei din jurnalism, aşa cum în poezie a fost Juan Agustin Goytisolo, iar în roman Thomas Wolfe.
Niciodată n-am înţeles cum poate să scrie zilnic, ca mitraliera, câte un editorial. După câteva săptămâni mi-am dat seama că îi va fi imposibil, dacă va continua în acest ritm, să nu se contrazică undeva.
M-am întrebat cât va rezista să scrie astfel, aşa cum ne întrebam toţi cum rezistă în redacţie, la patru şedinţe de sumar pe zi, două pe Bulina Roşie şi încă două pe cea albastră, în timp ce noi picam din picioare şi şefii de secţie îşi numiseră adjuncţi care să le ţină locul în şedinţe, că nu făceau faţă.
Finalmente, am reuşit să-l prind pe Cristoiu contrazicându- se într-un editorial. Dar s-a întâmplat un fenomen ciudat: după prima astfel de descoperire, a încetat să mă mai intereseze "să-l prind". Era inutil, pentru că, în pofida descoperirii (ce săţi zic, mare deştept eram şi eu!), nu încetam să-l respect pe acest om făcut din presă, care parcă mânca şi respira jurnalism.
Niciodată nu i-am spus: cel mai mult îmi semăna, ca om, cu organistul lui Cărtărescu care, la un moment dat, tot cântând, îşi încarnase degetele în clapele orgii şi acaparase cu muzica sa tot universul.
La fel şi Cristoiu: la un moment dat acaparase într-o asemenea măsură mass-media românească, încât probabil că unii au crezut de cuviinţă că trebuie să-i ia jucăria.
Metoda Bulinei, de scriere a articolului încă de când se termina şapoul, a fost preluată de ceilalţi directori de ziar, incapabili să aducă ei ceva original, iar astfel a început, în opinia mea, primul pas al decăderii printului românesc.
Mulţi şefi de ziar au început să scrie pe prima pagină editoriale ca Ion Cristoiu, dar nici unul nu a reuşit să reziste. Atunci au început să apară colegiile editoriale de comentatori-părerişti.
Acum, la 20 ani de la apariţia Bulinei, îmi spun că probabil că ne-ar mai treţ bui vreo trei-patru cristoi în presa română. Nu ştiu dacă am fi mai buni, dar sigur am avea o presă mai profesionistă. 
CITIŢI ŞI:

  • Despre primul "Centru de Ascultare" din presă