De aproape două săptămâni, „Evenimentul zilei“ a pornit o campanie de promovare a celor mai frumoase locuri din România. Sunt o mulţime. (Realitatea TV are, de asemenea, o suită de reportaje care îţi fac drag de excursii autohtone). Reporterii noştri bat ţara în lung şi-n lat, în adânc şi în înalt, ca să găsească acele peisaje care te fac să te simţi mândru că eşti român.

Am prieteni care ies, weekend de weekend, pe aceleaşi creste ale Pietrei Craiului şi se întorc de acolo fericiţi, de fiecare dată. Pentru mine, golul alpin şi lacurile glaciare din Retezat înseamnă o „acasă“ aparte. Ideea este că nu-i deloc greu să găseşti locuri frumoase în România. Dar e extrem de greu ca sentimentul predominant pe care îl ai în acele locuri să fie mândria de a fi român. În schimb, e jena, stinghereala, durerea pe care o ai în faţa unui cataclism.

Din Delta Dunării până pe platoul Bucegilor, din Cheile Bicazului până în Cheile Nerei, românii par că au făcut tot ce le-a stat în puteri ca să nu treacă neobservaţi. Trunchiuri de copaci seculari ori exemplare falnice de pinus cembra agăţate de stânci au scrijelite pe ele, cu briceagul, dovezi ale trecerii câte unor „Gicu + Jeni = love“. Pe canale incredibil de frumoase din Delta Dunării plutesc peturi. Prin stufăriş stau încâlcite cutii de bere. Refugii salvamont de pe crestele Pietrei Craiului sau ale Făgăraşului sunt rupte, afumate, mâzgălite. Din lacurile glaciare ale Retezatului se adună (e incredibil că există voluntari care fac asta!), an de an, tone de cutii de conserve. Când coboară din telecabină, pantofarii de ambele sexe se simt îndreptăţiţi să se caţere pe Sfinx, dacă tot au ajuns până acolo. Când intră în câte o peşteră, se întind pe vârfuri să ciobească vreo stalactită.

Cei mai paşnici nu strică nimic, nu rup, nu se caţără (poate fiindcă sunt prea burtoşi). În schimb, ascultă manele, la maximum. Alţi dăunători sunt tarabagiii de kitsch-uri care poluează estetic peisajul. Autorităţile îşi pasează responsabilitatea pentru autorizaţii de la unele la altele (desigur!) şi socotesc la buget nişte impozite amărâte în spatele cărora nu afacerile tarabagiilor sunt importante, ci tristeţea turistului de bună-credinţă. Cum se poate bucura el de peisaj dacă din boxe se prăvălesc printre stânci aşa-zise melodii? Dacă ochiul e zgâriat de maimuţe de pluş, scorojite, fără nicio urmă de legătură cu acel loc (ci doar cu acei oameni)?

Unul dintre oamenii care au cutreierat cel mai mult coclaurile României este Avel Ritişan, pe care lumea muntelui îl ştie de Pif. Atunci când explica de ce Munţii Retezat sunt cutreieraţi an de an de mii de turişti străini, spunea că nu doar frumuseţea fără seamăn a muntelui e cauza. În Munţii Tatra, spune el, turiştii n-au voie să se abată de la cele câteva trasee foarte bine delimitate. Sunt duşi cu telecabina la cutare obiectiv, fac poze şi se întorc. Retezatului, un plus îl dă şi sălbăticia peisajului, faptul că pare rupt de civilizaţie, e ca un Paradis mai greu accesibil şi, deci, încă nealterat. Pentru că sălbăticia şi lipsa de civilizaţie li se potrivesc la fel de bine, dar peiorativ, românilor care habar n-au ce înseamnă că omul trebuie să sfinţească locul.

De acord, natura e mai presus şi locurile frumoase rămân frumoase (până când le vom distruge de tot). Căci nu e niciun secret, ştiţi cu toţii vorba despre care pomeneam la început: „România e o ţară frumoasă. Păcat că e locuită.“ (Şi cât mi-am dorit să n-o spun.)