Vi s-a întâmplat vreodată să întrebaţi un taximetrist dacă e liber şi el să răspundă: "Liber pe naiba!"?
V-aţi întrebat vreodată, privindu-vă în oglindă: „Liber?“? Dacă da, v-aţi dat, onest, răspunsul de mai sus?
Pe vremea lui Ceauşescu, ştiam de la început: libertatea era interzisă. Forma maximă admisă a libertăţii de atunci: lecturile la care aveam acces, drumeţiile pe cărările montane şi tinereţea. La şcoală, în liceu sau la facultate, aflam că libertatea e necesitatea înţeleasă (Hegel? Oricum, politrucilor comunişti le plăcea teribil această definiţie). Cum ne imaginam libertatea, atunci? Probabil că era ceva foarte asemănător cu ceea ce avem acum, mai puţin câteva mici detalii care ne fac să ne întrebăm ce mai e libertatea în ziua de astăzi.
În primul rând, am convenit: libertatea înseamnă să poţi face ce alegere vrei, să poţi alege. Astăzi suntem liberi pentru că, în principiu, putem înjura în voie: poliţistul, primarul, prefectul, guvernul, preşedintele. Dacă vrem să comunicăm ceva, avem nu una, ci mai multe posibilităţi. În linii mari, dacă ne interesează un subiect, putem afla cam tot ce trebuie despre el. Putem sta 24 de ore la televizor, printre zeci de programe. Nu e o problemă să avem „buletin de Bucureşti“ şi nu mai sunt posibile orori precum cea din „4, 3, 2“. Femeile şi bărbaţii au drepturi şi au început să le conştientizeze. Cel puţin teoretic, suntem liberi să ne alegem conducătorii şi ne plac poveştile despre victoriile electorale la un vot diferenţă.
Visăm la concedii şi e posibil să ne atingem visul cu mâna. Ne utilăm locuinţele, ne cumpărăm maşini, facem plinul şi circulăm, indiferent dacă e duminică fără soţ sau cu soţ. Iată, nici graniţele nu mai sunt ce au fost! Şi totuşi, ce lipseşte? De ce suntem tentaţi să răspundem „liber pe naiba!“? De ce, având parte de toate cele de mai sus, avem impresia că nu suntem suficient de liberi? Ne-au crescut nouă pretenţiile? Ne-am sofisticat?
De cele mai multe ori, libertatea noastră de zi cu zi e asemănătoare cu a unei furnici. Ne trezim dimineaţa înjurând în gând ceasul deşteptător. Ne înscriem apoi, cuminţi la început, din ce în ce mai nervoşi pe măsură ce trece timpul, în şuvoiul de maşini/călători din metrou, autobuz, tramvai în care curgem ca apa. Ajungem la birou deja obosiţi şi suntem preluaţi de birocraţia multinaţionalelor. Comunicăm prin memouri. Ieşim dintr-o şedinţă ca să intrăm în alta. Ne întoarcem acasă duşi de acelaşi şuvoi şi, din când în când, ne mirăm că ne-au mai crescut copiii. Mergem la nunţi, la botezuri şi la înmormântări. Pupăm moaşte, după ce ne călcăm în picioare.
În weekend, ne înscriem în şuvoiul de la hipermarket. Avem de ales între 20 de soiuri de vin, dar îl preferăm de fiecare dată, când suntem numai noi cu noi înşine, pe cel făcut acasă, de părinţi sau de bunici, cu struguri din viile lor hibride. Din când în când, spargem jumătate din salariu într-un weekend pe Valea Prahovei, ca proştii, deşi pierdem cel puţin o zi din două pe drum şi la coadă la telecabină. Suntem sclavii libertăţii overdraft. Ştim perfect ce e libertatea creditului ipotecar, libertatea fast-food, libertatea fumatului interzis (care urmează libertăţii fumatului pasiv), libertatea de a vota uninominal un candidat care să fie mai puţin rău decât ceilalţi. Aşadar: era mai bine înainte? Categoric nu! Ar putea fi mai bine acum? Categoric da! Atunci? E libertatea doar năzuinţă? Sau e doar ceva ce îţi dai seama că ai avut numai după ce nu mai ai?
Recomandările noastre
