Ca să ai succes în Canada trebuie să aştepţi cinci ani

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Pentru românii emigraţi, procesul de acomodare cu noua ţară de adopţie poate fi mai dificil decât estimat. Ajunşi într-o societate nouă, departe de familie şi prieteni, nevoiţi să vorbească o limba străină, provocarea de a începe o viaţă nouă, la mii de kilometri distanţă, cere multe sacrificii şi dorinţă de a reuşi. Printre aceşti români este şi Mihaela Ceobănaşu, plecată din România, împreună cu soţul şi băiatul, acum şase ani. Într-un interviu acordat pentru Evenimentul Zilei, aceasta vorbeşte despre greutăţile pe care le-a depăşit, determinarea de a-şi acorda o nouă şansă şi dorinţa de a începe o viaţă mai bună, alături alături de familia sa.

Evenimentul Zilei: Când aţi plecat din România?
Mihaela Ceobănaşu: Am părăsit România pe 16 mai 2002, împreună cu familia mea, soţul meu Liviu şi fiul nostru, Ştefan, care la vremea aceea avea 12 ani. Motivele au fost multe şi complexe. Noi, de fapt, am dorit să emigram imediat după revoluţie în 1990, dar am fost nehotărâţi, sperând că dacă se va schimba ceva în România vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi.Dar nu a fost să fie aşa.Unul dintre motive a fost că ne doream foarte mult o casă.

În România am avut un apartament cu două camere şi nu am reuşit timp de 10 ani să îl schimbăm cu un alt apartament de 3 camere. Dar cel mai important motiv a fost sistemul în general, în care trăiam. Dupa revoluţie am sperat, aşa cum am spus, că se va schimba ceva. Eram conştienţi că nu se va putea schimba totul peste noapte şi din această cauză am mai aşteptat 12 ani. Şi nu se schimba nimic în bine.

EVZ: Care este cea mai mare reuşită a dumneavoastră acolo?
M.C.: Avem casa noastră. Nu e mare, nu e mică, este o casă primitoare pentru familia noastră şi suntem fericiţi. Poate veţi spune că numai atât. Toate s-au aşezat în timp, ne plac locurile, ne place sistemul, îmi place jobul pe care îl am.

EVZ: Ce ocupaţie aveaţi în România?
M.C.: Am absolvit Facultatea de Chimie, promoţia 1984, secţia Tehnologia compuşilor macromoleculari şi am profesat ca şi inginer până în anul 1993, când combinatul în care lucram a început să îşi închidă secţiile una câte una. Era evident că industria chimică nu mai avea viitor. Mi-am schimbat meseria şi am devenit un contabil începător, învăţând totul "din mers". Din anul 1994 până în 2002 am lucrat la o companie, care avea ca profil comerţul cu amănuntul, în care coordonam toată activitatea. După cum se vede, nimic legat de ceea ce am studiat cinci ani. Când am definitivat actele de emigrare nu ştiam ce voi face, ce loc de muncă voi avea. Nu a fost nimic programat din ţară. Un lucru doresc să accentuez: mi-am dorit foarte mult să lucrez în domeniul financiar, la o bancă sau o instituţie financiară în Canada.

EVZ: De ce aţi ales Canada ca destinaţie finală?
M.C.: Canada este una dintre puţinele ţări din lume care te adoptă, care îţi asigură un trai decent şi o siguranţă a zilei de mâine. Când doreşti să emigrezi într-o ţară este bine să ştii dacă acea ţară te va adopta sau nu. Canada face acest lucru prin politica de emigrare pe care o are. Timpul de procesare a dosarului, în cazul familiei nostre nu a fost aşa de îndelungat, cred că a durat 1 an şi jumătate din momentul în care am trimis primul formular completat şi până când am urcat în avionul spre Canada. Procesul nu a fost atât de dificil pe cât pare, pentru că deja intrasem în sistemul canadian şi ar fi trebuit ca totul să decurgă de la sine. Cele mai mai mari probleme erau tot în România.                                                                       

                        Mihaela Ceobănaşu alături de soţ şi băiat

Ca să fiu mai explicită, de exemplu, la un moment dat când am fost programaţi la interviu cu un reprezentant al biroului de emigrări la Bucureşti, am primit şi o listă cu documentele ce trebuiau aduse pentru a dovedi că ceea ce noi am declarat la început în primul formular este adevărat. Trebuia dovedit că am absolvit facultatea, că avem un apartament şi că avem experienţă în muncă. Nimic anormal, dar totul a fost îngreunat de birocraţia din România, care ne măcina nervii şi timpul.

EVZ: Ce vă lipseşte cel mai mult în Canada?
M.C.: Restul familiei şi cunoştintele. În mare parte şi această problema se rezolvă. Mama mea vine în fiecare an şi locuieşte cu noi câte şase luni. Acum 3 ani ne-a vizitat cumnata mea, soţia fratelui meu. Acum 2 ani a fost în vizită mama soţului meu. Anul acesta ne-a vizitat fratele soţului şi am fost nespuşi de fericiţi să ne revedem după mulţi ani.

EVZ: Aţi regretat decizia de a emigra?
M.C.: Da. În primele 3 luni după venirea în Canada nu acceptam ideea de a fi singuri, fără restul familiei şi fără prieteni. A fost un moment foarte dificil din viaţa mea şi am regretat atunci că am luat decizia să vin în Canada. Sunt sinceră şi recunosc acest lucru, pentru că nu a fost uşor. Dar privind înapoi în timp, acum nu regret. Gândiţi-vă că cineva se mută dintr-un oraş în altul, în România vorbind, şi nu e uşor, dar să îţi schimbi stilul de viaţă, aşa peste noapte, este greu de acceptat. Şi un lucru important este că aici nu vii să munceşti 1, 2, 3 sau 5 ani după care te întorci în România să îţi continui viaţa. Aici vii să îţi trăieşti restul vieţii, să îţi găseşti locul în societate. Acest lucru se

întâmplă, dar în timp.

EVZ: V-a ajutat cineva imediat ce aţi ajuns acolo?
M.C.: Am fost ajutaţi de un fost coleg de facultate al soţului meu. Colegul soţului, pe nume Leo, ne-a ajutat enorm. Noi am realizat acest lucru în timp, pe moment nu ne-am dat seama. De ce spun acest lucru? Leo ne-a aşteptat la aeroport şi ne-a adus la el acasă. Am locuit 2 zile la el, pentru că tot el ne închiriase deja un apartament în aceeaşi clădire în care locuia el şi imediat am început amenajarea apartamentului.

Leo ne-a dat mii şi mii de idicaţii, începând cu sfaturi în legatură cu folosirea mijloacelor de transport, cum să mergem la bancă să ne deschidem cont, cum să mergem la şcoală să îl înscriem pe Ştefan şi să ne întocmim actele personale. Am ascultat şi bine-nţeles că a trebuit să ne descurcam apoi şi singuri.

El deja îşi petrecea foarte mult timp cu noi povestindu-ne şi îndrumându-ne. Dar mergea la serviciu şi stătea şi el cu familia sa şi adevarul este că nu poate cineva să te ia de mână şi să meargă cu tine peste tot. Trebuie să te descurci singur. Poate vi se pare ceva anormal să îţi spună cineva cum să mergi cu metroul şi autobuzul. Dar nu este aşa. Toronto este un oraş imens. Sunt multe linii de metrou şi sute de linii de autobuz şi tramvai. Şi noi veneam dintr-un oraş destul de mare, dar nu se poate compara cu Toronto. Am mers cu harta în mână câteva luni bune şi tot mă mai rătăceam.

Şi toate acestea costa timp. Până am învăţat că de fapt nu te poţi rătăci, că structura oraşului este foarte simplă: toate străzile principale sunt paralele între ele şi perpendiculare. Trebuie să ştii în ce direcţie vrei să mergi. Dar a luat ceva timp, 3-4 săptămâni. Acum e mult mai simplu: pui adresa pe GPS şi nu te rătăceşti. Eu am avut mereu probleme cu orientarea şi chiar după atâţia ani tot nu eram sigură dacă am luat direcţia cea bună. Drept dovadă, familia mea, soţul şi băiatul meu au hotărât să îmi facă cadou un GPS, ca să nu mă mai "pierd". Dar la început a fost harta oraşului prietenul meu nedespărţit.

EVZ: Care au fost cele mai dificile momente? Ce v-a ajutat să mergeţi mai departe?
M.C.: Începutul a fost foarte dificil. Soseşti într-o ţară străină, nu cunoşti foarte bine limba, obiceiurile, sistemul, până şi gustul mâncării nu este la fel. Cel mai dificil moment a fost de fapt cam la 3 luni de la sosire, când m-am hotărât, peste noapte, să îi spun soţului şi băiatului că eu mă întorc în România. Soţul meu mi-a raspuns: "bine, dar fără noi. Noi rămânem aici, că nouă ne place. Începem să ne acomodăm şi asta este".

Mihaela Ceobănaşu alături de soţul ei

Nu era cale de întoarcere, deşi mi-a fost foarte greu. După 21 ani de căsătorie, să îmi spună soţul meu că mă pot întoarce în România, singură şi fără băiat... Voi ce aţi fi făcut în locul meu? Şi de ce credeţi că doream să mă mai întorc? Am relizat că e foarte greu fără restul familiei, fără părinţi, fraţi, cumnaţi, nepoţi şi prieteni. Aveam deja job, mergeam la şcoală pentru a ne perfecta limba engleză, dar lipsea ceva. Am fost la doctor. Nu mai puteam mânca nimic, nu puteam bea apă, aveam insomnii, eram deja bolnavă sufleteşte şi fizic. Doctorul, un grec, m-a întrebat de ce mă simt aşa rău, care sunt simptomele. La final mi-a zis că boala mea se cheamă "simptomul noului venit". Şi avea dreptate. Doctorul de familie este nemaipomenit. Atunci m-a ajutat enorm şi cu medicamente şi cu sfaturi şi am trecut de acel impas. Cu  greu, dar am trecut. Cam după două săptămâni am început să mănânc, să îmi văd de serviciu şi să reintru în ritmul normal de aici. Ce m-a determinat să merg mai departe? Mi-am acordat încă o şansă, să mai încerc să mă acomodez. Şi nu regret. Am luat o decizie bună să rămân. De fapt, privind înapoi, îmi dau seama că sistemul canadian este aşa de bine organizat pe această linie a emigrării, că de fapt era prevăzut că aşa se va întâmpla. Toată lumea aici spune că în procesul emigrarii primii 5 ani sunt cei mai grei. Şi asa a fost.

Problema noastră este că nu avem răbdare să aşteptăm 5 ani ca să ne fie bine. Dar timpul dovedeşte că aşa este. De ce am mers mai departe, după acel moment de cădere sufletească? Nu am dorit să renunţ la familia mea şi, judecând mai profund, am zis că am luat decizia să emigrăm ca o familie, vom trece peste momentele dificile tot ca o familie, cu toţii împreună.

EVZ: Care este atitudinea generală faţă de emigranţi?
M.C.: Aici, în Canada, toţi suntem emigranţi. Chiar şi cei născuţi aici, când povestesc de arborele genealogic amintesc că cineva din familia lor a venit şi a emigrat de undeva. Să vă dau un exemplu, când am făcut cunoştinţă cu vecinii noştri, ne-au întrebat din ce ţară venim. Am răspuns că din România şi atunci ei, plini de bucurie, ne-au spus că sunt irlandezi, deci suntem din Europa, tot vecini. Colegele mele de la muncă sunt născute în Canada, dar mereu povestesc cum bunicii lor au emigrat acum 55 de ani, împreună cu părinţii lor, care la vremea aceea erau copii. Deci, nu suntem priviţi ca şi "emigrant", în adevăratul sens al cuvântului şi niciodată nu am simţit acest lucru.

EVZ: Când aţi simţit că lucrurile încep să se aşeze?
M.C.: După 5 ani de la sosire. E mult? E puţin? Eu spun că e normal.

EVZ: Care este sursa dumneavoastră de venit în Canada?
M.C.: Sunt "administrative assistant" la o companie financiară care se ocupă cu obţinerea creditelor necesare pentru cumpărarea caselor. Deci aşa cum mi-am dorit, să lucrez în domeniul financiar şi lucrul cel mai important este că nu lucrez pentru o singură banca, ci colaborez cu peste 30 banci şi instituţii financiare din Canada. De curând, mi-am luat şi licenţa şi voi putea lucra ca şi persoană independentă.

Sunt foarte mulţumită de serviciul pe care îl am, iar satisfacţiile muncii sunt multiple. Este nemaipomenit când un client care s-a mutat la casa lui îţi trimite un e-mail şi îţi mulţumeste pentru ajutorul acordat în împlinirea visului de a avea o casă.

EVZ: Care este bilanţul emigrării dumneavoastră în Canada?
M.C.: După 3 ani de la sosirea noastră în Canada am făcut o analiză împreună cu soţul meu. Nu ne venea să credem cât de multe lucruri am realizat în Canada. Cât nu realizasem într-o viaţă, în România.

EVZ: Intenţionaţi să vă întoarceti în România?
M.C.: Nu. Aşa cum am mai spus, în Canada vii să îţi trăieşti restul vieţii. Nu se pot pune condiţii ca să te întorci. Nu mai este la fel. Dacă va dau un exemplu poate voi fi mai bine înţeleasă. După primii doi ani, am hotărât să fac o vizită în România. Îmi era dor de părinţi, de fratele meu, de restul familiei. În general a fost frumos că ne-am întâlnit, dar a fost momentul decisiv care m-a făcut să iau decizia finală că noua ţară de adopţie, Canada, este casa mea. Nu se poate exprima în cuvinte acest sentiment, dar aşa a fost. Îmi amintesc că am sosit la aeroport, în Toronto şi soţul meu ne aştepta, pe mine şi pe fiul nostru. Am respirat uşuraţi şi i-am spus: "Ce bine e la noi acasă, în Canada!".

EVZ: Aveţi legături cu comunitatea de români?
M.C.: Prin natura serviciului pe care îl am iau legătura şi cu foarte mulţi români stabiliţi în Canada şi îi ajut să obţină creditul pentru cumpărarea unei case. Zilnic vorbesc cu ei şi le dau sfaturi cum să procedeze ca acest proces să decurgă uşor şi normal. Comunitatea românească are multe activităţi aici, în Toronto, şi în oraşele din împrejurimi. Acum începe să se dezvolte mai mult şi să se facă mai multe

lucruri noi faţă de acum 6 ani. Lunar scriu un articol din domeniul ăn care lucrez la un ziar românesc din Canada, "Observatorul".

EVZ: Ce sfat aveţi pentru românii care vor să emigreze?
M.C.: Este foarte dificil să faci recomandări în acest domeniu. Depinde foarte mult de structura fiecăruia, de puterea pe care o are şi de dorinţa reală de a face acest pas. O singură recomandare aş avea şi anume, dacă cineva este hotărât 100% să emigreze în Canada, să o facă cât mai devreme şi cât mai repede. Explicaţii sunt multe, dar repet nu este uşor. Este foarte greu începutul, dar merită. Trebuie să

ai răbdare ca timpul să aşeze toate lucrurile la locul lor. Nu se întâmplă nicio minune peste noapte. Dacă accepţi din start acest lucru te vei integra şi vei fi fericit. Omul este liber să trăiască oriunde pe pământ, unde consideră el că este fericit şi împlinit.