Dragos Bucurenci: "Am cunoscut putini oameni care sa iubeasca Bucurestiul la fel cum il iubea Irina Nicolau."
Sunt plecat de vreo doua saptamani din tara si mi-am adus aminte de ea ieri-seara, cand am ajuns la Paris.
Irina a locuit o vreme aici, prin anii ‘90, cu o bursa oferita de Colegiul Noua Europa, si le scria celor din tara ca aici nu se simte bine, ca i-e dor de gardurile din Bucuresti. In vreme ce bucurestenii sunt nemaipomenit de inventivi cand vine vorba sa-si imprejmuiasca si ei cu ce au la indemana imobilele sau terenurile, gardurile Parisului sunt putine, metalice si monotone.
Pentru ca-i erau dragi Bucurestiul si bucurestenii, Irina protesta fata de abundenta dezarmanta a ofertei culturale, turistice si citadine a Parisului in singurul fel in care protestul ei putea fi credibil: punand in joc pitorescul, un indice obscur, o cotatie de negasit la Bursa.
M-au trezit in diminetile ultimelor doua saptamani zgomotele precipitate ale Londrei, iar azi-dimineata murmurul poliglot al Parisului, si m-am intrebat de fiecare data ce motive am sa ma intorc in tara.
Nu impartasesc pasiunea Irinei pentru garduri, asa ca n-am reusit sa gasesc un alt raspuns afectiv in afara catorva oameni pe care mi-ar fi greu sa-i vad la rastimpuri prea mari.
Londra m-a cucerit la prima vedere, acum mai multi ani, si mi-a reconfirmat la fiecare reintalnire pasiunea. „Noul Babilon”, cum a numit-o „La Repubblica”, are cu adevarat aerul unui punct focal al batranului continent si, prin extensie, al lumii. In locul unui „culture clash”, ceea ce am trait la Londra a fost mai degraba un „culture crush”.
Nu ma numar printre detractorii Bucurestiului. Are cateva cartiere inca foarte frumoase, are cateva cafenele, parcuri, restaurante absolut frecventabile, iar elitele lui, pestrite, poliglote si cosmopolite, intretin o efervescenta culturala si mondena relativ agreabila.
Cand sunt la Bucuresti, se intampla foarte des sa ma simt bine. Ceea ce ma ingrijoreaza, cand sunt departe de Bucuresti, este ca-mi lipsesc legaturile cu orasul capabile sa intretina un dor. Imi lipsesc gardurile Irinei.
Sigur ca am destule motive sa ma intorc in tara, am oameni pe care mi-e dor sa-i revad si proiecte pe care vreau sa le duc la capat. Nu ignor avantajele unei piete in tranzitie, in care totul e de facut, in comparatie cu piata occidentala, unde totul pare sa fi fost facut deja. Dar nimic din toate acestea nu reuseste sa-mi prilejuiasca un raport afectiv cu Bucurestiul. Oricat mi-ar placea acest oras, nu stiu inca sa-l iubesc si, cu atat mai putin, sa-i duc dorul.
Daca as fi edil, as medita la chestiunea asta: la absenta relatiei afective a orasului cu locuitorii sai. Stiu, exista inca o groaza de probleme legate de functionalitatea urbei, dar, chiar si daca maine toate acestea ar capata o rezolvare miraculoasa, orasul tot ar fi lipsit de arhitectura sa afectiva. Nu ne e dor de asfaltul neted de-acasa, nici de iluminatul stradal impecabil. Si nici de ororile arteziene cu care primariile de sector au decorat cateva intersectii.
Poate ca, intr-o zi, cand vom fi distrus si ultimul parc al Bucurestiului, cand vom fi acoperit sau demolat si ultima fatada lipsita de termopane, ne vom pune si aceasta intrebare: de ce i-ar fi cuiva dor de Bucuresti?
Recomandările noastre
