Florin Cora, pentru că acesta îi e numele real, se află din vara lui 2015 între zidurile sumbre ale penitenciarului de maximă siguranță din Arad. Arestat pentru trafi c de droguri, Bruce Lee, despre care în momentul încătușării sale se spunea că este posesorul unei averi considerabile, a ajuns de nerecunoscut. Anii de detenție l-au transformat într-o epavă umană.

Doar ochii, pe care-i rostogolește sălbatic spre interlocutorii săi, mai păstrează ceva din autoritatea de altă dată. Și gura care rostește apăsat, celui care vrea să îi asculte povestea, o sentință cumplită. Propria-i sentință: „După eliberare, mă voi întoarce înapoi în canal. Nu am altă opțiune. E singura mea casă”.

Aproape de periferia Aradului, în partea de NV a orașului, pe drumul spre punctul de frontieră Nădlac, zidurile apatice ale Penitenciarului de maximă siguranță se înșiruie, amenințător, privirii. Sunt ziduri îndărătul cărora se petrec drame cumplite și deloc știute de cei care trăiesc în libertate, departe de tumultul remușcărilor care biciuie sufletul deținutului măcinat de căință, dar și de dorul lumii de afară.

Pentru că asta se întâmplă, așa cum aveam să înțeleg la capătul celor câteva zeci de minute petrecute în compania Regelui neîncoronat al canalelor bucureștene, în inima lui Florin Cora. E un amestec de frustrare, de furie oarbă, dar ținută totuși în frâu, la gândul că semenii lui respiră aerul în libertate, dar și de căință. „Nu mai am nimic de-a face cu drogurile” e confesiune pe care o face, fixândumă cu negrul de catran al irișilor imediat ce dăm frâu liber poveștii.

„Ai mei nu m-au iubit și nu m-au vrut lângă ei”

 

Întâlnirea cu Bruce Lee m-a impreionat. În primul rând pentru că nu l-am recunoscut absolut deloc, la început. Aproape că am crezut că mâna moale pe care am cuprins-o în căușul palmei în tradițional semn de salut bărbătesc era a unui angajat al penitenciarului și nicidecum a deținutului pentru a cărui istorisire bătusem atâta amar de cale, din București.

Doar atunci când i-am privit degetele diforme și galbene, pesemne, de la tutun, am avut revelația: mă aflam în fața celui de a cărui mânie tremura, cu doar patru ani în urmă, întreaga suflare a catacombelor bucureștene din zona Gării de Nord sau cea a Dristorului. Slab, cu ochii adânciți în orbite, cu umeri ușor aplecați spre în față, căzuți parcă, și păr lăsat să cadă în dezordine peste umerii gârbovi și fața năpădită de o barbă impozantă. Așa arată acum fostul rege al canalelor. Glasul îi este și el spart și moale asemenea unuia de muiere.

Răspunde la salut cu jumătate de gură, sâsâind printre cei câțiva dinți care i-au mai rămas în gură. Nu e sfidător, ci mai degrabă retras în propria-i carapace. Tirul întrebărilor pare să îl ia pe nepregătite. Bâlbâie câteva cuvinte a scuză, flutură o mână slabă prin aer în semn de lehamite, apoi tace brusc, pironindu-și privirea în pământ.

Când începe din nou să vorbească și să deșire firul unei povești de viață cutremurătoare – despre viața de pripas a celui abandonat după numai trei zile de la naștere de către părinții, despre care spune, cu certitudinea apăsătoare a celui resemnat, că „nu m-au iubit” și „nu m-au vrut lângă ei”, o face pe un ton mohorât și, pe alocuri, crispat. Tonul celui care nu mai crede că viața îi mai poate fi cu ceva schimbată, în bine.

 

„Îi băteam ca la fasole, că îmi sărea repede țandăra”

 

„Am văzut pentru prima oară lumea într-un orfelinat din Băbeni. Nu într-un cămin cu un tată și o mamă iubitori. Cel puțin de aici încep amintirile mele. Din orfelinatul cu educatori aspri care te băteau din te miri ce, fără a clipi. Cu copii răzbunători, și răi, și gata să te lovească dacă erai slab de înger și nu te pricepeai să răspunzi cu pumnul și palma înjurăturilor.

Așa cum erau, buni, răi, totuși ei sunt cei care mi-au auzit mai întâi hohotele de plâns, țipetele sau râsetele de plod. Ei mi-au fost apropiați. Doar ei. Ăia abandonați și aruncați în viață ca la o pubelă de gunoi. Nu părinții mei”, își începe Bruce Lee mărturisirea.

Banda de 100 de „frați”

 

Firul poveștii se deapănă greu, fragmentat de desele pauze pe care simte nevoia să le facă cel condamnat la 14 ani de temniță pentru trafic de droguri și constituirea unei bande, extrem de bine organizate, pe care în 2015, după mai bine de 20 de ani petrecuți în subteran, o conducea cu mână de fier. O bandă care număra mai bine de o sută de „frați”, așa cum își numește și astăzi Florin „soldații” care îi executau, în trecut, fără crâcnire ordinele și îi distribuiau stupefiantele.

 

Drumul spre lumea canalelor

 

„Am stat prin mai multe case de copii, nu doar la Băbeni. Am fost și la Târgu Jiu și la Bistrița. Tot prin orfelinate mi-am petrecut zilele. Mă trimiteau de colo, colo, că îi luam la omor pe toți. Îi băteam ca la fasole că îmi sărea repede țandăra”, îmi vorbește el despre cum a reușit să ajungă la capătul primelor opt clase de studiu, făcute la o unitate de învățământ cu regim special. De liceu nu a avut parte. „Cine era să mă ție pe mine la școală? Că n-aveam bani. Eram al nimănui. Doar hanțele pe care mi le dădea statul și mâncarea din blide pusă dinainte de îngrijitorii și educatorii din cămin le aveam. Asta a fost averea mea până pe la vreo 16 ani. Atunci am fugit din școală.

Eram la profesională și i-am bătut pe unii de i-am umplut de sânge. Mai aveam ceva scandaluri la activ și d-aia directorul internatului în care stăteam nu mă avea deloc la inimă. Eh, și după ce am mai făcut eu ceva belele, m-a alungat din cămin. De atunci, strada a fost casa mea până prin ’90 când am ajuns în București, la Gara de Nord, și am intrat pentru prima oară în canal”, își amintește el. Primele locuri prin care a hălăduit, mâncând de prin gunoaie și furând tot ce apuca pentru a supraviețui zilei de mâine, au fost, mai întâi, Râmnicu Vâlcea, iar mai apoi Brașovul.

 

„Mergeam pe gârlă, prindeam pești și îi mâncam cruzi”

 

„Am plecat de nebun prin țară. Unde am văzut cu ochii. Naveam ce mânca, dar nici să fur nu știam. Mergeam pe gârlă și prindeam pește. Dădeam solzii ăia jos, îi spărgeam și-i mâncam așa, cruzi. Mă duceam prin balcoane, mai furam de pe la țărani, din piață. Găinării. Adevăratele blestemății în București le-am făcut. Acolo am învățat să fur, iar mai apoi să mă droghez cu aurolac.

Vagabondam prin Gara de Nord și mă gândeam unde aveam să pun capul noaptea, când a venit unul la mine și m-a întrebat dacă am unde să dorm. I-am zis că nu și m-a luat cu el, sub aripa lui, în canal. Pe urmă, am început să urc trepte. Eram bun la bătaie, că d-aia miau și zis Bruce Lee. Le făceam tot felul de comisioane și, la un moment dat, am devenit liderul lor. Nici acum nu știu cum s-a întâmplat, dar am ajuns să îi conduc pe toți. Și toți îmi spuneau ba „tată”, ba Bruce Lee, cum le venea fiecăruia la socoteală.

Că aveam grijă de ei, le dădeam bani, mâncare și de îmbrăcat și îi apăram de ăia care voiau să le dea în cap și să le fure agoniseala”, mai spune Florin, și glasul îi devine parcă mai viu.

 

„Aici, ce să fac? Mai nimic. Fac papuci și aștept ziua de mâine!”

 

Când vine vorba despre viața petrecută îndărătul gratiilor, Florin Cora se posomorăște dintr-o dată. Scrutează un timp cu priviri fixe podeaua. Își frământă, abătut, degetele. Înainte de a se pune din nou pe istorisit, oftează din rărunchi. „Mau arestat pentru droguri. Așa e. Că le-am vândut fraților mei din canale multe stupefiante. Dar nu erau ce au zis procurorii, nici extazy, nici cocaină sau metadonă sau alte prafuri nenorocite. Nu! Eu luam etnobotanice dintr-un loc și le vindeam de trei, patru ori mai mult decât plăteam pe ele.

Mi-a mers foarte bine că mai veneau bani și din fier, zinc sau aluminiu și ce mai găseam noi prin gunoaie. Că printre pubele ne duceam noi existența. De acolo mâncam, de acolo ne îmbrăcam”, rostește el apă sat, privindu-mă țintă în ochi. Nu uită să vorbească nici despre nedreptatea pe care consideră că i-au făcuto magistrații. „Mi-au dat prea mult. 14 ani. Pentru ce? Că aveam grijă de toți să trăiască mai bine? Să fie oameni și nu zdrențe?”. Clatină din cap, iar irișii de catran încep să arunce flăcări. „Sunt pur și simplu distrus. Aproape că nu mai sunt om. Ce să fac eu, domnule când oi ieși de aici? Că nimeni nu o să mă vrea. Și nimeni nu se încurcă cu un pușcăriaș.

Mi-au pus o etichetă în frunte, iar eu trebuie să trăiesc acum cu ea. 14 ani înseamnă foarte mult. Voi ieși la 50 și ceva de ani din carceră. Prea târziu. Mult prea târziu să o iau de la capăt”, articulează el cu greu cuvintele. Îl întreb cum își petrece ziua îndărătul zidurilor. Ridică din umeri, apoi îmi aruncă șuierat printre dinții lipsă din față: „Stau. Fac papuci. Și cam atât. Aștept să vină ziua de mâine. Și cea de poimâine. Și eliberarea”.

 

„E o lume dură cea a străzii și nu poți trăi altfel decât dur. Așa ca Bruce Lee!”

 

„Bruce Lee a fost idolul meu. Când eram mic nu mă dezlipeam de televizorul din orfelinat. Cum prindeam un film cu Bruce Lee, cum începeam să fac și eu toate mișcările alea de le vedeam la el. Am fost autodidact în arte marțiale. 20 de ani m-am bătut. Pentru că dacă vrei să iei ceva din stradă, trebuie să o faci ca un luptător, nu pămpălău”, mai spune Florin Cora, nu înainte de a-mi da asigurări că în lumea lui, a strazii care i-a fost casă și masă până să ajungă în detenție, „trebuie să încalci toate regulile și să impui una singură: supraviețuirea prin orice mijloace. Pumnul, furtul sau orice altceva de poate face să rămâi în viață. E o lume dură și nu poți trăi altfel decât dur”, își încheie el tirada.

 

„Am avut o șansă, dar am aruncat banii pe droguri!”

 

Ochii lui Bruce Lee se animează brusc atunci când îl întreb ce va face după ce va părăsi penitenciarul. „Mă întorc la ai mei. La cei care mi-au fost și îmi vor frați. Înainte să mă salte, le-am făcut cu mâinile astea două o casă. Aia de lângă Spitalul CFR.

De jos, de la pământ am început-o și am băgat mulți bani în ea. Că mă pricepeam la zidărie și nu mi-era, și nici nu mi-este frică de muncă”, rostește el apăsat. Recunoaște, mai apoi, spășit, că nu a fost chiar bine că nu a avut un loc de muncă. Că nu a avut o viață nornmală, de om obișnuit. „Am avut cândva, prin 209, o șansă. Aveam foarte mulți bani puși deoparte.

Aproape o sută de milioane. Poate dacă nu îi aruncam pe toți pe droguri, alta era soarta mea. Aș fi avut și eu acum o casă, o muiere, poate un copil și nu aș mai face papuci în închisoare”, mai mărturisește Florin, cu o mină abătută. Adaugă, stingherit: „Cât despre droguri, sincer îmi pare rău că am vândut. Am văzut drogați murind și regret că s-a întâmplat din cauza mea”.

 

„Dacă o să vreau o bucată de pâine, va trebui să mi-o iau singur. Din stradă!”

 

Înainte de a părăsi penitenciarul de maximă siguranță Arad și a-l lăsa pe Bruce Lee în plata lui Dumnezeu de care îmi vorbește, la un moment dat, oarecum împăcat cu sine, asigurându-mă că s-a împăcat cu Divinitatea și că încearcă să-i urmeze cuvântul, arunc, din vârful limbii, o ultimă întrebare. „De ce nu te gândești să te califici într-o meserie în răstimpul pe care-l vei petrece între zidurile închisorii.

Poate ți-ar fi de ajutor odată ieșit afară. Te-ai putea angaja și să iei viața de la capăt”. Mă scrutează cu o privire în care citesc, aproape limpede, întreaga frustrare de care este cuprins: „Chiar credeți că la 50 și ceva de ani, mai pot lua viața de la capăt? Vreți să muncesc acum, când nu am făcut-o niciodată? Cine îmi va întinde mie un coltuc de pâine?”.

Clatină din cap cu o mină cătrănită. „Vă spun eu. Nimeni. Dacă o să vreau o bucată de pâine, va trebui să mi-o iau singur. Ca și până acum. Și nu o pot face decât în stradă”.