Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Ieşirea sovieticilor din ţară a fost gândită ca o operaţiune cordială.
Guvernul României a declasificat prin HG nr. 130/6 februarie 2008 o serie de hotărâri ale Consiliului de Miniştri, adoptate în perioada 1957-1965. EVZ vă prezintă astăzi câteva decizii cuprinse în aceste acte, măsuri referitoare la retragerea Armatei Roşii din ţară. Acordul din URSS
Pe 24 mai 1958, la Moscova s-a încheiat un acord care stabilea plecarea trupelor sovietice de pe teritoriul Republicii Populare România. În vederea aplicării respectivului acord, Ministerul Forţelor Armate (MFA) a iniţiat un proiect de hotărâre cu prevederi care, privite acum, par hilare. Hotărârea Consiliului de Miniştri prevedea instituirea unei comisii centrale (care să coordoneze împreună cu reprezentanţii armatei sovietice organizarea de diferite manifestaţii politice, să asigure preluarea bunurilor ce au fost în folosinţa trupelor şi să se ocupe de transportul trupelor sovietice şi de securitatea eşaloanelor de transport).
De asemenea, hotărârea viza constituirea unor comisii regionale pentru regiunile administrative: Constanţa, Galaţi, Timişoara, „Ploeşti“ şi Iaşi, pe teritoriul cărora erau dispuse trupele sovietice. Plecarea trupelor era bine planificată, în perioada 15 iunie-15 august. Transportul acestora pe calea ferată trebuia asigurat de Ministerul Forţelor Armate, în colaborare cu Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor. Bunurile care au fost în folosinţa sovieticilor aveau să fie preluate, „cu acte legale“, de MFA. Reparaţiile capitale, plătite de români
MFA urma să plătească inclusiv contravaloarea reparaţiilor capitale realizate pentru trupele sovietice până la 23 mai 1958. „Diferitele manifestaţii politice“ prevăzute în HCM erau detaliate într-un referat. Românii aveau misiunea să organizeze:
> Conferinţe la sate şi în şcoli, pe baza unor teze pregătite şi aprobate (rolul eliberator al armatei sovietice trebuia subliniat).
> Întâlniri şi reuniuni între militarii români şi cei sovietici (românilor li se cerea să înmâneze, individual, câte un cadou unui omolog din „Armata Roşie“!).
> Eşaloanele cu militari sovietici aveau să fie aşteptate în gările principale şi la punctele sovietice cu manifestaţii organizate de simpatie ale oamenilor muncii (inclusiv manifestări artistice ale diferitelor ansambluri folclorice).
> Un „jurnal special cinematografic de actualitate cu aspecte din activităţile enumerate pe timpul cât trupele sovietice au staţionat pe teritoriul RPR“.
În plus, guvernanţii comunişti au dispus rezolvarea, în regim de urgenţă, a problemelor întâmpinate de cetăţenii sovietici căsătoriţi cu românce şi a românilor căsătoriţi cu sovietice. În ciuda propagandei oficiale, românii au salutat plecarea Armatei Roşii din ţară. CUM A ÎNCEPUT „Eliberatorii“ de la Răsărit au stat 14 ani La 23 august 1944, România a ieşit din alianţa cu Germania nazistă, trecând de partea sovieticilor şi a occidentalilor. Armata Roşie, temuta forţă de luptă a sovieticilor, „a eliberat“ Bucureştiul, fapt prezentat cu bucurie nemărginită în presa vremii.
Iată ce scria ziarul „Universul“, preluând o declaraţie oficială de presă: „În cursul dimineţii de 29 august (1944 - n.r.), o coloană înaintată sovietică în drum spre front a trecut prin periferiile Capitalei (...). Populaţia Bucureştilor a întâmpinat trupele sovietice în spiritul cel mai amical. O lume imensă, în piaţa Colentinei. Tramvaiele oprite de mulţime aşteptau parcă şi ele. Oamenii alergau în întâmpinarea armatelor sovietice, fiecare cum putea: cu maşini, pe biciclete, pe jos“.
A început o perioadă de coabitare între forţele „democrate“ - partidele istorice (PNŢ, PNL) şi comunişti. Chiar şi „Dreptatea“, oficiosul PNŢ, proslăvea în septembrie 1944 Armata Roşie: „Trăiască Sfânta Rusie! Trăiască Armata Roşie! Trăiască Armata Română!“. Trupele sovietice n-au mai părăsit teritoriul ţării până când puterea comunistă nu s-a consolidat (din 1948, comuniştii au devenit unică forţă conducătoare a ţării). În alte state - fosta Republică Democrată Germană, de pildă -, trupele sovietice au zăbovit mai mult, ultimii soldaţi plecând în 1994!
SENTIMENTE
„Dragoste şi prietenie“ Printre hotărârile declasificate se remarcă o serie de decrete privind conferirea ordinului „Steaua Republicii Populare România“ unui număr de ofiţeri din armata URSS, care „a întârziat“ între 1944 şi 1958 în ţară. Motivaţia pentru care Prezidiul Marii Adunări Naţionale dădea aceste decrete sintetizează perfect natura relaţiilor ruso-române din epocă: „În semn de recunoştinţă pentru ajutorul internaţionalist dat poporului nostru în lupta pentru eliberarea sa, de sub jugul fascist şi contribuţia adusă la apărarea independenţei şi suveranităţii de stat a Republicii Populare Române, exprimând sentimentele de dragoste şi prietenie ale poporului român faţă de militarii Armatei Sovietice“. BURSE
Bani frumoşi
HCM 1715/ 1960 stabilea drepturile băneşti ale personalului militar, militarizat şi civil din unităţile de securitate ale Ministerului Afacerilor Interne. Organele respective aveau misiunea să asigure „liniştea“ după plecarea armatei sovietice. Astfel, elevii şcolilor militare şi ale personalului militarizat primeau pe timpul şcolarizării: o bursă lunară de 900 de lei - cei căsătoriţi şi cu copii; 600 de lei - cei căsătoriţi, fără copii sau 400 de lei - cei necăsătoriţi. Formulările din actul normativ schingiuiau fără milă limba română: „(...) Elevii a căror drepturi au fost stabilite în baza vechilor dispoziţiuni şi prin aplicarea noii reglementări urmează să li se reducă aceste drepturi.“ În 1960, salariul mediu net era de 802 lei.
MAREA PĂCĂLEALĂ
Destalinizare şi desovietizare Retragerea trupelor sovietice din România în 1958 a fost prezentată de apologeţii regimului drept începutul divorţului de Moscova şi al autonomiei româneşti în cadrul Blocului Sovietic. În realitate, a fost recompensa pentru solidaritatea inflexibil-stalinistă dovedită de echipa lui Gheorghiu-Dej cu poziţiile cele mai dure de respingere a reformelor comuniste şi a ceea ce era anatemizat drept erezia revizionistă (simbolizată de grupul Imre Nagy în Ungaria, de Wladyslaw Gomulka în Polonia, de Palmiro Togliatti şi comuniştii italieni, dar mai ales de Programul Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia, adoptat în 1958).
Documentele de arhivă probează panica din interiorul nomenclaturii înalte şi medii din România provocată de dezgheţul hruşciovist, de Octombriele polonez şi de Revoluţia Maghiară. Liderii PMR nu erau nicicum dispuşi să păşească în direcţia unei rupturi cu instituţiile sistemului totalitar de tip leniniststalinist.
Tocmai pentru a preveni orice urmă de „mlădiere“ ideologică, orice slăbire a „vigilenţei revoluţionare“, s-a recurs la înscenări abjecte împotriva unor figuri de seamă ale intelectualităţii, procese, prelucrări, pe scurt vânători de vrăjitoare menite să intimideze şi să anihilize orice poziţie critică. Au fost organizate acţiuni represive împotriva studenţilor care îndrăzniseră să revendice exact ceea ce partidul ajunsese să susţină, însă din motive diferite. Mai mult, brutala colectivizare a agriculturii s-a încheiat fără trupe sovietice pe teritoriul României. Travesti
Despărţirea de Moscova a însemnat de fapt un travesti al comunismului naţional. Stalinismul a rămas în funcţiune, ba chiar s-a întărit după 1958. Excluderi în masă din partid, arestări de studenţi, procese soldate cu ani grei de temniţă, înăsprirea regimului deţinuţilor politici, toate acestea arătau că dictatura nu avea nici cea mai vagă intenţie de moderare.
„Etnicizarea“ comunismului românesc nu a dus la o liberalizare internă. Nici măcar după Declaraţia din 1964, regimul nu a renunţat la dogmele sale fundamentale. Ceea ce s-a întâmplat a fost, de fapt, o parţială decolonizare (desovietizare), în care ideologia şi practicile puterii imperialiste (stalinismul ca sistem) fuseseră interiorizate şi acceptate cu entuziasm de către pseudo-elitele autohtone. (Vladimir Tismăneanu)
Recomandările noastre
