Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Arata-mi profilul de Facebook, ca să îţi spun cât de fericit eşti
Arata-mi profilul de Facebook, ca să îţi spun cât de fericit eşti

Arata-mi profilul de Facebook, ca să îţi spun cât de fericit eşti

Privită pe Facebook, viaţa noastră pare perfectă, un toast continuu cu şampanie. Ne lăudăm cu familia perfectă, copiii perfecţi, iubiţii perfecţi, postăm doar fotografiile în care ne stă părul cel mai bine, de la petrecerile cele mai reuşite... Cât de adevărată este însă fericirea afişată pe reţelele de socializare?

„Eram singur acasă într-o sâmbătă seara şi toată lumea începuse să posteze fotografii de la diverse petreceri sau din vacanţe. Şi m-a cuprins dintr-o dată depresia, pentru că, stând acolo, între patru pereţi, îmi imaginam că toată lumea era mai fericită decât mine, că toată lumea face ceva, iar eu nu. Mai grav era că nu eram singur acasă pentru că aşa alesesem eu, ci pentru că nu avusesem altă alternativă”, îmi povestea recent un prieten. Probabil că foarte mulţi dintre noi se vor recunoaşte în descrierea făcută de prietenul meu. Cu toţii avem tendinţa, aproape compulsivă, de a ne compara propriile vieţi cu poveştile fericite afişate de alţii pe reţeaua de socializare, fără să luăm în calcul că ele sunt trecute printr-un filtru. Pe Facebook şi alte reţele de socializare, suntem proiecţia ideală a ceea ce am vrea să vadă sau să înţeleagă alţii despre noi.

Asistăm în ultimii ani la o explozii de tulburări asociate cu utilizarea excesivă a reţelelor de socializare. Statisticile arată că peste 50% dintre „useri” suferă de boala FOMO sau „fear of missing out” (frica de a nu rata nimic). Şi, cum tehnologia a evoluat, iar acum avem mai multe mijloacele de a fi conectaţi cât mai mult timp la viaţa virtuală, gradul de adicţie a crescut. Nu mai vorbim că sunt oameni care au două sau mai multe conturi în paralel! O treime dintre utilizatori deschid ochii în Facebook, dimineaţa, la propriu!

Cu toţii avem impresia că Facebook-ul ne dă ceva. De fapt, este o iluzie, o capcană. Noi suntem cei care creăm conţinut, care ne oferim vieţile pe tavă de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, doar de dragul de a exista acolo, de a conta. Punem sau nu punem fotografii cu partenerii pe Facebook? Şi, dacă ne certăm, le ştergem sau nu pe cele cu foştii? Dacă le păstrăm, înseamnă asta că îi regretăm în vreun fel, că îi vrem înapoi? Şi, dacă nu le ştergem, înseamnă asta că suntem nişte oameni slabi, care îşi neagă istoricul? Dăm „unfriend” sau „block” direct? Nu mai vorbim de fenomenul binecunoscut denumit „stalking”, alternativa virtuală mai ieftină la metoda detectivilor particulari. Ne împrietenim sau nu cu părinţii pe Facebook? Atât de multe întrebări, şi atât de puţine răspunsuri clare. Pentru că atunci când vine vorba de gradul de afişare a vieţii personale pe Facebook, nimic nu poate fi tranşat în alb sau negru. Oricum am da-o, nu e bine.   

Cu puţin exerciţiu, îmi vine acum foarte uşor să ghicesc statusul relaţiilor prietenilor mei virtuali sau să le evaluez gradul de fericire, în funcţie de frecvenţa şi tipul postărilor. Aveam o prietenă care atunci când era singură, fără partener, sau în orice caz, destul de nefericită, nu trecea zi fără să umple Facebook-ul. Cu fotografii, frustrari, melodii, citate motivaţionale şi multe altele. Dacă intra brusc într-un con de umbră în lumea virtuală, pentru mine era semnalul clar că deja că începuse să trăiască, în realitate. Şi că era fericită. Fenomenul a fost confirmat de toţi experţii şi psihologii care au studiat comportamentul utilizatorilor de Facebook. Cu cât simţim nevoia să postăm mai multe fotografii cu propria persoană, incluzând aici şi faimoasele „selfie-uri”, cu atât părem mai nefericiţi şi mizerabili. Pentru că acţiunile de genul acesta nu pot fi interpretate decât ca nişte strigăte disperate după atenţie.