Cântăreaţa Angela Ciochină a murit marţi. Avea 60 de ani. De mulţi ani se lupta cu boala, cu singurătatea, poate cu tristeţea, dar niciodată nu se plângea de nimic. Nu-şi pierduse credinţa.

Angela Ciochină a fost prietenă cu poeta Clara Mărgineanu. Ţineau legătura. Ultima dată când Angela i-a dat un semn de viaţă a fost sâmbătă, 4 iulie, de ziua Clarei. I-a trimis un mesaj de felicitare „La mulţi şi fericiţi ani! Multă sănătate, fericire şi realizări depline. Cu drag, Angela Ciochină”.

Clara  Mărgineanu i-a dedicat câteva pagini în cartea sa ,,Destine cu har”, capitolul ,,Oameni lumină, întâmplări cu rost”. Angela Ciochină a fost un om-lumină.

„Am cunoscut-o pe Angela Ciochină acum douăzeci de ani. Veselă, tonică, generoasă, cu acelaşi zâmbet de copil pe chip... O blândeţe de om cu care am lucrat atunci, câteva cântece. Vroia neapărat să compună şi să îi scriu versuri. Despre ce să scriu? am întrebat-o. «Despre frumuseţe, optimism, lumină, ceva frumos, ştii tu...» mi-a răspuns. Aşa s-a născut piesa  «Cupa cu speranţe», apoi «Iertarea »... O mai decupez din amintirea în care, am vizitat-o împreună cu Titus Andrei, realizator la Radio România, în apartamentul ei din cartierul Ghica Tei. O văd şi acum, aşteptându-ne şi făcându-ne cu mâna de la balcon, cântând: «Mă adie şi în vis/ Cupa cu speranţe,/ Plină de lumină... » Angela era prietenul care te putea asculta ore în şir, îi puteai încredinţa grijile şi durerile, pentru a te încuraja din toată inima, senină, optimistă, cu o încredere puternică în minunile lui Dumnezeu”.

Angela era fiică de preot, ne spune Clara Mărginenau, şi nicidoată nu-şi pierduse credinţa.

„Aceasta este Angela mea, cea de o discreţie rară, care nu a împovărat pe nimeni, vreodată, cu dezastrele care i-au încărcat viaţa. Această demnitate, această delicateţe sufletească au determinat-o să se retragă la ţară într-o bună zi, fără să spună. Îmi rămăsese de la Angela, o orhidee în acuarelă, pictată de sora ei, pictoriţa Julieta Ciochină. Care între timp a murit. Prima lovitură cruntă pentru Angela, apoi, s-a dus şi tatăl ei, preot în comuna Urecheni, lângă Piatra Neamţ”. Mai redăm un fragment din textul Clarei. „Ochii şi sufletul Angelei au văzut iadul. Ştie pe viu, cum este suferinţa acută, care îţi scrijeleşte fiinţa până în rărunchi, ştie cum este să fii trădat, să fii furat, să fii singur. Dar este cu această suferinţă, mai puternică. Un om încercat greu care şi-a sublimat durerea prin credinţă şi speranţă. Când am mai îndrăznit să spun şi eu ceva despre nedreptate şi lipsă de orizont, mi-a oferit mir de la Muntele Athos, spre a-mi fi de ajutor. Şi mi-a mai spus ceva. Că cere prietenia pe facebook unor artişi mari care i-au fost cândva colegi. ,,Sper să îmi răspundă, e un simplu click, nu-i aşa, doar nu le cer nimic...” Angela este coafată, delicată, zâmbeşte la fel de frumos. Dacă ar fi posibil, ar vrea să meargă în cărucior la un cabinet dentar, pentru a-şi rezolva problemele.  Scriu despre ea ca despre un splendid model de viaţă. A trăit succesul din plin, aplauzele şi recunoaşterea profesională. Când nu le-a mai avut, a depăşit firesc etapa de glorie, a compus, a predat muzică la trei licee, a avut grijă în apartamentul ei de un căţel şi o pisică. A trăit firesc, a înţeles din a doua jumătate a anilor nouăzeci că vremea trece, piaţa muzicală impune alte voci, alte figuri. Nu a făcut din asta o catastrofă. Boala este desigur o încercare cumplită, dar poate că este exact aşa, Dumnezeu ne dă suferinţă pentru a nu ne îmbolnăvi de indiferenţă”.

Angela s-a bucurat mult că a fost evocată în cartea Clarei, i-a dat telefon şi i-a mulţumit. Era bucuroasă că se scrisese luminos despre ea. Ea, un om-lumină.