Andrei Postelnicu: Cotonogeala electorală suferită duminică de fraţii Kaczynski în Polonia este o lecţie pe care România a refuzat să o înveţe: oricât de utilă şi necesară ar fi sterilizarea societăţii de foşti securişti, acest proces îşi are timpul şi ritmul său.
Ca orice bătălie purtată în numele moralităţii, lustraţia este ştirbită de veridicitate dacă nu este făcută cu fermitate şi discernământ.
Fraţii Kaczynski au pierdut, între altele, din cauza stângăciei cu care au început o lustraţie ce aminteşte de idioţenia campaniei anticomuniste a senatorului american Joe McCarthy, în anii ’50. Aidoma investigaţiilor lui McCarthy, lustraţia fraţilor Kaczynski pornise de la intenţii nobile, dar devenise isterică şi politizată. În loc să reflecte dorinţa de a curăţa clasa politică poloneză, curăţirea ei de securişti utiliza proceduri staliniste pentru a murdări adversarii politici ai fraţilor Kaczynski.
România a avut şi ea parte de eforturi similare, pornite din intenţii bune, dar ulterior deraiate din exces de zel şi lipsă de discernământ. Unul dintre ele m-a atins şi pe mine, când mi-am văzut numele pe o listă de suspectaţi colaboratori ai Securităţii. Demarşa în cauză voia să cureţe mass-media de securişti, dar ignorase faptul că eu şi alţii de pe listă abia intram în pubertate în decembrie 1989.
Cel mai recent exemplu de intenţii nobile subminate de exaltare este calificarea lui Daniel Dăianu ca insuficient de integru pentru Parlamentul European. Dl Dăianu s-a ales cu eticheta respectivă din partea Coaliţiei pentru un Parlament Curat, deşi este membru al respectivei coaliţii în virtutea activităţii sale în Societatea Academică Română. Prin acest gest, dar şi prin omiterea lui Theodor Stolojan şi Sorin Frunzăverde de pe listă, CPC a reuşit să ştirbească integritatea raţiunii folosite în procesul de curăţire a parlamentului.
Este esenţial pentru o ţară să-şi împace relaţia cu propriul trecut, mai ales atunci când acel trecut este atât de nebulos precum cel din perioada comunistă a României. Dar este la fel de important ca un astfel de trecut să fie acceptat cu luciditate, cu bune şi rele. Din cauza unei laşităţi colective a clasei politice, şi nu numai, România a ratat însă şansa istorică de a face aceste lucruri la momentul oportun.
În locul unei efort asemănător celui făcut de Comisia Adevărului şi Reconcilierii din Africa de Sud - cea care i-a investigat şi, după caz, amnestiat pe unii agenţi ai apartheidului - România a avut parte de nesfârşite dosariade cu motivaţii dubioase. România a rămas captivă propriului trecut.
Zgomotul şi furia în care se pierde discuţia lucidă despre ce a însemnat Securitatea, despre slujitorii săi şi rolul lor în comunism nu fac altceva decât să compromită tentativele de epurare a societăţii de adevăraţii exponenţi ai poliţiei politice. Acest amestec de adevăr şi minciună, de jumătăţi şi întreguri este nociv atât pentru prezentul, dar şi pentru viitorul României. Când condamnarea la grămadă şi cu spume la gură înlocuieşte analiza obiectivă a faptelor celor judecaţi şi mai ales un dialog deschis, avem parte de diviziune unde e nevoie de coeziune, de confuzie unde e nevoie de claritate şi de prostie acolo unde e nevoie de inteligenţă.
Recomandările noastre
