Istoria s-a terminat acum vreo douăzeci de ani, ne-a spus filosoful Francis Fukuyama.
Odată cu acel „adio!” colectiv pe care l-a spus Europa de Est comunismului, restul lumii îşi lua la revedere de la o eră în care egoismul politic, cinic definit, primase peste cauze mai nobile - o eră în care dictatori erau sprijiniţi pentru că erau „ticăloşii noştri”, nu ai lor. Am aflat de atunci că nu a fost să fie aşa. De la un colţ al planetei la celălalt, vedem zilnic multiple feluri în care egoismul interesului naţional încă primează peste nobile idealuri multilaterale – fie că e vorba despre criza umanitară din Darfur sau Congo sau despre soarta unor balene pe care Islanda sau Japonia insistă să le omoare în ciuda condamnărilor venite din restul lumii.
De cele mai multe ori, avem lucruri mai importante de făcut decât să fim atenţi la cauze care nu ne afectează imediat şi simţitor. Cu alte cuvinte, istoria e departe de a se termina. Odată cu criza economică, istoria are însă o şansă de a se termina – dacă e să reciclăm metafora lui Fukuyama. Natura acestei crize impune un efort internaţional fără precedent, în interesul unui bine colectiv care trebuie să primeze în faţa oricărui interes naţional îngust. Pentru a înţelege magnitudinea crizei, nu trebuie să privim decât un număr restrâns de indicatori: volumul comerţului internaţional scade cu viteza cea mai mare de la al Doilea Război Mondial încoace.
Fluxurile de capital privat au înţepenit, de frica necunoscutului – lucru pe care îl resimte până şi România. Potrivit Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), citată de revista „The Economist”, PIB-ul mondial va trece printr-o contracţie de 2,7 la sută în acest an, în timp ce ţările membre ale aceleiaşi organizaţii se pot aştepta la contracţii de peste 4 la sută – nivelul cel mai ridicat al unei astfel de contracţii economice din anii ’30 încoace. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu echivalentul economic al unui ulcer – în 30 din cele mai dezvoltate ţări ale lumii. Modul în care economia mondială a ajuns aici şi efectele concrete ale acestei crize elimină opţiunea comportamentului izolaţionist în care fiecare stat îşi apără strict interesul şi scapă cine poate. Din fericire, săptămâna trecută la Summitul G20 am văzut că liderii care conduc circa 90 la sută din economia mondială par să fi înţeles acest lucru – dar numai parţial.
Deşi măsurile anunţate la Londra constituie cel mai important plan de stimulare coordonată a economiei lumii de la al Doilea Război încoace, este prea devreme să evaluăm succesul acestora, iar şansele sunt mari că va fi nevoie de mult mai mult în lunile care vin. Motivul pentru care toate aceste lucruri sunt relevante pentru România este pe atât de simplu pe cât este de descurajant. Pe de-o parte, suntem prea integraţi în economia mondială pentru a putea pretinde că ne putem permite să continuăm cu aceleaşi năravuri ca până acum. Pe de altă parte însă, criza impune o schimbare de comportament şi o maturizare a obiceiurilor politice, chiar şi la noi. Problema este că avem motive mai puţine şi firave ca oricând să credem că aşa ceva este posibil.
Recomandările noastre
