Adrian Năstase a pierdut politic şi a observat exact. Ţara e ruptă în două. Au trecut patru ani, vor mai trece destui, şi viaţa nu se va schimba pentru jumătatea de Românie pentru care speranţa e doar un cuvânt dintr-un dicţionar inaccesibil.
Şi ţara continuă să se fărâmiţeze în bucăţi mici şi bizare ca „oamenii de ştiinţă“ care se adună uneori prin studiourile OTV.
Văzută de sus, România e ca o matrioşkă mare şi urâtă. În măruntaiele ei stau laolaltă curvele şi doamnele, gentlemenii şi derbedeii, cei drepţi şi cei strâmbi. E o lume brutală şi cinică în care explodează bombe cu ciroză şi poţi sfârşi călcat în picioare pe un peron de gară cu splina ruptă. La fel cum poţi sfârşi răpus de frumuseţile siliconate pe canapelele din cluburile fiţoase. Lucrurile sunt simplificate cretin: ai bani, eşti „şmeker“ sau hoţ, n-ai, eşti prost şi atât. Aşa, şi?
Există o insulă sigură în toată această mare ambiguă. I se spune generic şi greşit: noul val de regizori. Mungiu, Puiu, Mitulescu, Porumboiu, Caranfil, Muntean fac filme bune. Ei nu vor schimba România şi nici nu trebuie să o facă. Filmul angajant, kitsch-ul mobilizator socialist, a murit. Pateticul film nouăzecist, ca un surdomut care urlă ceva, dar nimeni nu înţelege ce, a fost depăşit. Ultima peliculă a lui Radu Muntean, „Boogie“, care a avut premiera săptămâna trecută, vine la timp.
„Boogie“ nu şi-a propus nimic „mare“. A depăşit toate clişeeele. E apolitic, nu răstigneşte comunismul, nu e cu maidanezi. Reuşeşte să fie exact ceea ce trebuie: un film mişto despre criza oamenilor de „treizeci şi ceva“ de ani. „Boogie“ nu e pentru cei care au crescut cu „Mărgelatu“ şi „Buză de Iepure“, nu ascunde mesaje politice grave, nu preconizează revoluţii care ne vor aduce fericirea pe cartelă.
Radu Muntean, scenariştii Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu, actorii Anamaria Marinca, Dragoş Bucur, Mimi Brănescu şi Adrian Văncică nu au făcut o capodoperă. Oamenii pentru care filmul acesta înseamnă ceva sunt sătui până în gât de „mega“, „extra“ şi „super“. „Boogie“ trebuie văzut ca un exerciţiu de sinceritate şi, poate, ca o reverenţă discretă către eterna înţelepciune feminină.
E povestea unui bărbat tânăr care nu mai poate fi adolescent. Pleacă la mare (de 1 mai, când altcândva?) cu soţia şi copilul şi dă peste doi foşti colegi de liceu. Ce faci când te aşteaptă în cameră nevasta şi „ăla mic“, iar „pe terasă“ şpriţul fără pretexte, când afară încă e plin de gagici bune de agăţat şi împărţit cu tovarăşii? „Boogie“ e al dracului de românesc, de trist şi plin de umor. Oamenii ăştia râd de ei înşişi, de ce-au fost şi ce au ajuns. „Boogie“ are un limbaj care ar putea fi vulgar, dacă n-ar fi atât de natural.
„Boogie“ ne lasă şi să presimţim România care urmează. Una a oamenilor care trag ca apucaţii pentru un petic de concediu în Turcia, a celor care vor şi nu vor să se întoarcă din străinătate unde sunt manageri, dar mai dau şi cu mopul, a celor pentru care ar fi bine, dar parcă totuşi... A celor care îşi găsesc greu sensul, deşi avem mobilă de la Ikea, telefoane cu „touchscreen“, maşini cu comenzi pe volan, iar la locurile de la mare unde „veneau polonezii şi vindeau tot felul de creme, se îmbulzea lumea de parcă era cine ştie ce“ ne uităm ca la pozele de demult.
Recomandările noastre
