"Mircea Rednic e un antrenor bun, un impresar mediocru şi un perfect studiu de caz."
Un român egal cu el însuşi, chiar dacă îi place să spună că se simte şi puţin belgian. În fotbal, nu doar „rezultatele vorbeşte“, vorba lui Puiu Iordănescu (noua stea în ascensiune din marea familie pesedistă - filiala Ilfov). „Vorbeşte“ şi culisele. Deceniul de „împliniri măreţe“ al „Puriului“ spune multe. Dar nu tot.
1998. Mircea Lucescu pleacă din Giuleşti ca să îi antreneze pe Baggio şi Ronaldo la Inter. Mircea Rednic trece, vremelnic, din centrul defensivei pe bancă. Era pe vremea când pe tricourile giuleştene scria „Connex“. Viitorul suna bine.
2000. Rednic nu mai e secundul lui Loţi Bölöni la naţională. E antrenorul Rapidului. Doar că în Giuleşti dragostea lui Copos e mai otrăvitoare decât E-urile din fast-fooduri.
2001. În aprilie, Rednic e dat afară de la Rapid de ziua lui. Cu buchete de flori. Chiar şi când se poartă ca un ticălos, Copos face totul pentru a păstra aparenţele. Chestie de etichetă UTC. Rednic s-a enervat: „Nu mă mai întorc la Rapid“. Vine Paştele şi minuni se întâmplă: Copos se răzgândeşte. Rednic se întoarce pe banca vişinie. Dar viitorul nu mai suna deloc bine. A urmat apoi prima bornă din maratonul spre nicăieri: FCM Bacău.
2002. Rednic se întoarce în Giuleşti mai des decât inspectorul Colombo în filmele din adolescenţa „decreţeilor“. Şi arată de ce George Copos îl crede mai bun decât un tort diplomat din cofetăriile „Ana“. Al treilea titlu din istoria Rapidului i se datorează. Istoria modernă se scrie în Grant cu numele lui.
2003. Giovanni Becali îl dă afară. Istoria se scrie acum în ritmul alert al vânzărilor de bilete la Patria. Pentru „Puriu“ au urmat borne noi în maratonul spre nicăieri: Al Nasr, Universitatea Craiova (mai ţineţi minte „Ce bine îmi pare că ai luat ţeapă“?), FC Vaslui.
2006. Rednic „se întoarce acasă“. În Ştefan cel Mare. Mai scapă ceva şi despre Rapid, că doar Dinamo fusese dintotdeauna „marea dragoste“.
2007. Alungat din Groapă după o serie de rezultate bune şi câteva semne de întrebare cu parfum de becalo-dolari. Era spre toamnă. „Nu mă mai întorc niciodată la Dinamo“, a zis Rednic. Aşa spusese şi despre Rapid. Paltonul îl prinde însă în Giuleşti.
2008. „Niciodată“ e scurt. Şi tot Dinamo e marea dragoste. Rednic e iar „câine până la moarte“ şi un român egal cu sine. Totul se poate aici, unde, se ştie, şi comunismul a fost amestec de Stalin şi Caragiale. Unde se face balet de secole între băşcălie şi mârşăvie. Restul l-a spus vestiarul lui Dinamo: „Rednic era coardă, dar măcar jucam de frică“.
Nu e un text cu happy-end. Rămân întrebările retorice: cum au devenit multimilionari în euro acţionarii de la Dinamo, când managementul probat în „Groapă“ se rezumă la activitatea precupeţelor din Obor (sudalme dimineaţă şi pupături pe gură seara)? Cum de în fotbal se învârt în cerc, ca un câine în jurul cozii, iar în afaceri au „geniu“?
Citiţi şi Vlădoiu, jandarmul lui Rednic la Dinamo
