La intrarea în casele troglodite din Sahara tunisiană, te izbesc trei simboluri reunite, desenate cu albastru pe alb (pentru că albul reflectă lumina, iar albastrul repugnă, s-ar părea, muştelor deşertice): peştele, ochiul, palma Fatimei.

 La fel, la nunţile berbere, veşmintele sunt încă decorate cu simbolul crucii. O afirmaţie mai pregnantă decât orice instalaţie postmodernă pe tema diversităţii, istorie în foi de ceapă, nici ironică, dar nici naivă. Peştele e un memento al creştinismului timpuriu, dinainte de cucerirea berberilor de către musulmani, în secolul al VII-lea. Ochiul, pasarelă între cele două religii, e controversat în creştinism, pentru că are origine ezoterică "nesănătoasă", alchimică, fiind aproape inexistent în iconografia bizantină până în preajma Revoluţiei Franceze.

Palma Fatimei, alcătuind pe litere numele lui Allah, este numită în Maghreb şi Keff Maryam, Palma Mariei. Trei dintre cele mai complexe logouri din istoria civilizaţiilor, chiar dacă europenii care le filmează, îmbrâncindu-se cu sete, par mai familiarizaţi cu trinitatea bastonaş Nike, pisică Puma, iepuraş Playboy. Şi, în consecinţă, sunt crunt dezamăgiţi că Tunisia nu e (încă) un produs personalizat, o instalaţie, o marfă gândită pentru export.

Ca peste tot, şi în Tunisia îţi cari după tine inconştientul personal şi colectiv, aşa că alegerile pe care le faci sunt cumva premeditate. Fast-food-uri plăsticoase sau localuri tradiţionale, unde-ţi îngheaţă picioarele şi nu există scripte gastronomice, căci bucătarul găteşte la mica inspiraţie. Hoteluri de cinci stele în zone strict delimitate, din care nu ieşi zece zile, sau cutiuţe umede lângă medina, în care ştii exact câte genţi sau grame de haşiş s-au vândut pe stradă. Shopping la magazinul de suveniruri, cu preţuri afişate, lucru extrem de rar, sau târguieli cu strigături în medina, din care ieşi întotdeauna flatat şi uluit de monstruozitatea propriilor achiziţii.

Că tot vorbim de medina: o grădină de piatră, un labirint în care casele cresc organic una din alta, un fel de inconştient al oraşului. Dintotdeauna, un loc de întâlnire cu celălalt, prin a cărui casă trebuie să treci ca să avansezi, să circuli. Cândva, delimita cartierul arab de oraşul francez.

Ziua, cele două comunicau, făceau comerţ; noaptea, se închideau ermetic-invizibil, iar cine nu respecta consemnul, murea. În piaţa de peşte, o pisică mestecă tentacula unei caracatiţe, se vinde pâine laolaltă cu curcani mari, frumoşi, se taie mierle, într-un lighean însângerat de lângă colivia imperială, gemând de suflete. Şi acum, ca să ieşim din atmosferă: se pleacă în Sahara, cu grupul de români. La vârsta a doua, un ciudat turism sexual fantasmatic, în care se nasc mituri de virilitate berberă şi se tânjeşte după amestecuri rasiale de conjunctură. Pe cămilă, celebra excursie-şablon, unii se plictisesc şi emit ipoteze asupra obiceiurilor de hidratare şi regurgitare ale cocoşatei, pe care le pun, cu imaginaţie naivă, pe seama bătrâneţii, senilităţii, diareei. Cu i-pod-ul în urechi, mă detaşez (nici nu vreau să stric dispoziţia de grătar pe Valea Prahovei a celorlalţi), şi văd, într-un final, deşertul. Nimicul sublim. Probabil, singurul lucru din lume care nu are nici o culoare – pictorii dunelor ar trebui daţi afară din cetate, pardon, din oază.

În schimb, jos pălăria în faţa lui Paul Bowles, scriitor subevaluat şi obsedat de deşert ("Ceai în Sahara", "Sus, deasupra lumii"). Un personaj de-al lui pleacă în Sahara şi se afundă, se afundă, merge până nu se mai poate sau nu mai vede rostul în a se opri. Cerul e alb ca un capac, iar dincolo de el se cască, simplu şi firesc, vidul.

Din restul călătoriei, memoria mea, care şi-a umplut prea mulţi giga cu deşertul, spicuieşte: mozaicurile vii de la Bardo; inflaţia de portrete ale preşedintelui Ben Ali, de găsit inclusiv în cafenele şi în pieţe, plus ştirile din ziare cu stilistică de vizită de lucru, plus "scrisorile deschise" ale cetăţenilor "de bună credinţă", în care preşedintele e conjurat să rămână la putere; Cartagina în ipostaza de cartier de lux; chemarea muezinului la Marea Moschee din Kairouan, al patrulea oraş sfânt al Islamului; un tatuaj cu henna pe o încheietură de europeancă.

A, şi în avion, la întoarcere, icoana vie a dezamăgirii: "Lasă-mă, frate, că Tunisia nu e Antalya!”"Într-adevăr. Mă umple de invidie ascuţimea truismului. Tunisia nu e Antalya. Simplu, pregnant, adevărat. Mai las-o-ncolo de nuntă berberă!