Procedura de adopție a început-o în noiembrie 2017. Nu a fost o decizie de moment, ci punerea în practică a unui plan de mult stabilit. „Când am început să-mi doresc să adopt un copil? Mereu m-am gândit la asta. Suntem trei frați și am copilărit înconjutați de foarte mulți veri. Tata mai are 10 frați. Mereu a existat în viața mea noțiunea de familie mare, de „strada noastră”. Totuși, hotărârea am luato după ce m-am căsătorit și m-am stabilit la casa mea. Am simțit că am ajuns în cel mai bun moment pentru a face acest pas, deci am decis să concretizez acest vis, cu atât mai mult cu cât soțul meu mi-l împărtășea”, povestește Maria, cum am numit-o pentru a-i proteja identitatea. Nu este un nume întâmplător ales, deoarece simbolizează maternitatea și sfințenia unui om care e dispus să ia în grijă pe viață, necondiționat, un pui de om pe care să-l îngrijească și să-l numească fiu sau fiică.

 

Neputința de a avea o sarcină versus casele de copii pline

Majoritatea femeilor adoptive nu au reușit să aibă sau să poarte o sarcină. Pentru acestea, drama crește când văd listele lungi ale copiilor abandonați, maltratați și schingiuiți de proprii părinți. Pentru aceste femei, dreptatea Universului pălește. Totodată, Maria nu este din rândul celor care nu pot avea un copil. „Concret, după o sarcină pierdută am descoperit că mă confrunt cu probleme medicale iremediabile, care mă lasă în imposibilitatea de a concepe un copil pe cale naturală, însă pot face FIV (Fertilizare in vitro) cu succes. Deci nu asta a fost cauza pentru care mi-am dorit să adopt, această dorință a mea a existat dintotdeauna, pur și simplu. Dorința de a adopta se menține și dacă voi avea, cândva, un copil al meu”, explică femeia. Își răsfoiește din nou dosarul, de parcă se asigură că nu cumva a rătăcit vreo foaie. Îndreaptă filele la colțuri, privindu-le cu ochi mari. De fapt, stă și rememorează fiecare pas pe care l-a făcut pentru a obține prima pagină, cea care atesta statutul de părinte adoptator. Poate că scopul unui drum greu, scump și tensionanat are menirea de a face o selecție naturală între cei care cu adevărat merită să ia un copil abandonat acasă. Dar dacă îl parcurgi și nu te mai sună nimeni, nici măcar să-ți spună dacă mai ești sau nu pe listele de așteptare, „te simți de parcă ai pierdut o sarcină. E dureros”.

Uneori, asistentul maternal e problema

Deși în majoritatea lor, asistenții maternali sunt oameni care își fac datoria cu o noblețe fără cusur, există cazuri în care aceștia fac greșeli catastrofale pentru viitorul unui copil fără părinți. Un caz, deloc singular, ne-a fost povestit de o mămică adoptivă, care are și un copil natural: „Am adoptat un băiețel de etnie romă. Am avut șansa să adopt după un an de la depunerea dosarului, am fost chemată chiar cu câteva zile să-mi expire valabilitatea actelor. Am fost inițial la un băiețel aflat în grija unui asistent maternal, eram decisă să-l adopt. Dar, din păcate, asistentul maternal nu-l învățase, așa cum li se cere și sunt instruiți, să îi spună copilului că într-o zi o să vină cineva și o să-l ia. Din păcate, asistenții nu respectă întotdeauna această regulă de aur. Când m-a văzut, copilul a început să țipe că el nu pleacă de acasă, nu pleacă de lângă mama lui. N-a fost posibilă nicio întrevedere cu micuțul, a refuzat total să ia în calcul această opțiune. Cum să-l iau? Copilul era disperat, terifiat, ma simțeam ca și cum îl răpesc de lângă mama lui”, a povestit femeia pentru EVZ.

 

Există limită de vârstă pentru părintele adoptiv?

O informație mai puțin cunoscută este că nu este obligatoriu ca părintele adoptiv să fie căsătorit sau să se afle într-o relație. Apoi, o altă informație utilă este că nu există limită de vârstă, ne explică Maria: „Am fost uimită să aflu că un bărbat de circa 60 de ani a adoptat un băiețel de 10 ani. Micuțul era de pe lista celor greu adoptabili”.

 

Cea mai tristă listă din lume

Așa o cataloghează, așa o descriu și o percep cei care au avut ocazia să o vadă. E o înșiruire de copii cu probleme dintre cele mai urâte. Boli grave, majoritatea incurabile, copii inseparabili de frați – deci care se pot adopta doar împreună cu frații, copii cu vârste apropiate de majorat sau de etine romă. Maria spune cu sinceritate: „Am fost și am văzut, la început, lista copiilor greu adoptabili, dar nu a fost nimic la care m-aș fi putut înhăma. Erau boli foarte grave… Nu pot explica felul în care te simți, ca om, când refuzi acei copii. Până nu ești în situația asta, nu poți judeca pe cel care a fost”.

 

Calculatorul te alege

Se spune că adopția e o loterie și, într-un fel, chiar e! „Totul s-a terminat la un moment dat, cu promisiunea că vom fi sunați dacă vom fi compatibili… Aleși de calculator. Am fost introduși în baza de date și așteptăm să fim sunați în cazul în care se găsește o compatibilitate între noi și unul dintre copiii adoptabili. Asta dacă noi suntem la rând. Se selectează părinții în ordinea depunerii dosarului. I-am mai sunat eu, dar nu am primit nicio informație nouă. A trecut un an…”

 

Timp, bani, serviciu

Maria spune că cea mai mare pierdere a fost cea a entuziasmului, a speranței: „Am consumat foarte mult timp, am făcut eforturi în sensul că acele cursuri erau în timpul săptămânii și trebuia să ne învoim de la lucru, vizitele de la DGASPC se desfășurau și ele în timpul zilei și din nou ne învoiam. Deci ca să depui dosarul trebuie să ai job, să ai bani și să ai și timp să te duci. Banii cheltuiți sunt cea mai mică și mai nesemnificativă pierdere”.

Copiii abandonați de părinți, prizonieri ai sistemului

În EVZ de ieri a fost prezentat destinul tragic al copiilor care sunt prizonieri în centrele de plasament din România, explicând și cum adopția este un eșec programat. Datele oficiale transmise redacției de către Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului în privința abuzurilor asupra copiilor sunt șocante. În 2017 au fost înregistrate 15.386 de cazuri de abuzuri, iar până la finalul lunii septembrie 2018 au fost înregistrate 11.654 de astfel de cazuri. Dacă e să facem un scurt calcul, peste 27.000 de copii au fost bătuți, schingiuiți, înfometați, exploatați sexual sau transformați în robi chiar de către cei care le-au dat viață, cei pe care îi strigă „mama” și „tata”. Ajung de multe ori instituționalizați în „case de copii moderne”, de unde puțini mai pleacă pentru a-și trăi o copilărie cât de cât normală. Nimeni nu-i adoptă, deși doritori există, pentru că statul construiește un zid birocratic, nefolositor și absurd în jurul lor. Președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați, Andreas Novacovici, a explicat pentru EVZ chinul la care sunt supuși când ajung în grija statului român, dar și cum aceștia trăiesc bine numai pe hârtie. Găsiți întregul reportaj pe www.evz.ro.

 

Întrebări care te pot afecta emoțional

Orice potențial părinte adoptiv este pus să bifeze cu răspunsurile „da” sau „nu” o listă cu întrebări extrem de dure. „Au fost cele mai grele întrebări la care a trebuit să ofer răspuns vreodată”, ne-a mărturisit femeia. Acestea, pe scurt, se rezumă astfel:

Sunteți de acord să adoptați un copil provenit din:

● Incest (da/nu)?

● Viol (da/nu)?

● Părinți care consumă alcool/ droguri (da/nu)?

● Părinți au fost condamnați penal (da/nu)?

● Care a fost abuzat/traficat/exploatat (da/nu)?

● Mamă minoră?

● Mamă care practică prostituția?

Primul pas: dosar cu șină

Știți, orice instituție de stat cere veșnicul, clasicul și enervantul dosar cu șină. În cazul adopției, el trebuie să cuprindă un teanc de avize, certificate și atestate, declarații și copii. Medicale, fiscale, juridice. Toată istoria unui om, într-un singur dosar cu șine, x 2, deci și al tatălui. La aceste dosare trebuie anexate și date despre toate rudele de grad apropiat.

„Dosarul nostru conține cazierele noastre, date financiare, dovezi că avem venituri stabile, că suntem proprietari de locuință, informații despre toate rudele noastre de grad apropiat, analize medicale că suntem sănătoși, aviz psihiatric. Am fost vizitați la domiciliu de o echipă formată din asistent social și psiholog. Aceste «controale» au fost regulate, aproape săptămânal, timp de circa 2-3 luni. Scopul celor doi specialiști, în cazul nostru, două femei, era să ne observe în mediul nostru, să se asigure că suntem un cuplu sudat, că nu avem obiceiuri nesănătoase sau care ar putea afecta integritatea sau dezvoltarea unui copil. Doamnele care ne-au supravegheat au fost foarte calde, dar și foarte tranșante. Mi-au spus cu o sinceritate zdrobitoare că trebuie să mă înarmez cu multă răbdare, deoarece este un proces de foarte lungă durată. Mai mult, mi-au arătat și un teanc imens de dosare, indicându-mi că există foarte mulți oameni care își doresc același lucru și care stau în așteptare. Deci, m-au avertizat că voi intra într-un malaxor… Chiar așa s-au exprimat. La acel moment nu m-au impresionat foarte tare aceste cuvinte, m-au speriat, dar nu m-au marcat. În timp am înțeles despre ce vorbeau… Apoi am întâlnit și alte multe cazuri de oameni care stau și așteaptă… Câți ani să aștepți? Copiii sunt acolo, mi-e greu să cred că au rămas goale așa zisele case de copii. De asemenea, mi-e greu să cred că cineva îi vrea pe micuți să trăiască fără un părinte. Nu știu unde e greșeala, care e buba acestui sistem. Dar e cert că interesul superior al copilului nu este atins”, a povestit Maria, cu glas de om resemnat. De fapt, zice ea, e doar un sentiment de tristețe. Pentru că senzația ar putea fi sunată oricând să vizioneze dosarul unui copil îi dă speranță, chiar și când gândește prea matematic, când socotește zilele și îi rezultă că există șanse mai mari să nu aibă un final fericit.

 

Dosar, vizite, dar și cursuri

În paralel cu vizitele făcute de reprezentanții DGASPC, Maria și soțul ei au fost îndrumați către participarea la cursuri psihologice de pregătire pentru etapa de a fi părinte. „Alături de noi au participat multe alte cupluri care se aflau pe lunga listă a adoptivilor. Și aceste cursuri au fost realmente utile, ne-au învățat foarte multe despre psihologia copilului adoptat. Nici nu vă puteți imagina cât de complexe devin lucrurile, aparent banale într-o familie obișnuită. De exemplu, am învățat că poate exista respingere din partea copilului adoptat față de noii părinți. Și în acest context am învățat și cum trebuie gestionată o astfel de situație”, povestește femeia.

 

 

 

Te-ar putea interesa și: