Generalul SRI în rezervă Aurel Rogojan ne-a trimis un material care cuprinde 10 motive pentru care, în opinia sa, serviciile secrete nu vor renunța niciodată la a menține legături cu oamenii din presă. Analiza sa poate părea o continuare a dezbaterii publice din aceste zile, dar e motivată de o rezoluție a Parlamentului European, de interzicere a folosirii ofițerilor acoperiți în presă. Generalul consideră că acest lucru nu va fi niciodată posibil. Aurel Rogojan a fost, până decembrie 1989, șeful de cabinet al șefului Departamentului Securității Statului și apoi a fost ofi țer de contraspionaj în SRI, până în 2006, la pensionare.

În ultimele două decenii, subiectul prezenţei agenţilor serviciilor secrete în presă este permanent infl amant. În pofi da numeroaselor şi virulentelor dispute, părţile implicate nu au avut o abordare raţională, sistematică şi lipsită de prejudecăţi a acestei realităţi de netăgăduit. Legat de subiect, în 2013 am citit o ştire titrată optimist: „La Comisia de libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne (LIBE), PE a adoptat raportul privind libertatea presei şi interzicerea agenţilor acoperiţi din mass-media”. Finalul ştirii este una dintre glumele bune ale democraţiei. Nu pentru că doamna Renatte Weber , care ne-a dat ştirea , ar avea un pronunțat simț al umorului. Dimpotrivă, seriozitatea severă, atent studiată şi forţă antifeminină, dezinvolt degajată, o fac remarcată. Totuşi, fi indcă spusele doamnei europarlamentar i-a făcut pe mulţi să între în panică, vreau să le adresez „acoperiţilor” din presă un mesaj de îmbărbătare: „Staţi liniştiţi, acolo unde aţi fost plantaţi, nu vă fi e teamă, de nimeni şi nimic. Fără voi, nu se poate !”. 

​Acoperirea acestui mesaj este solidă şi am să o şi argumentez. Am fost întrebat, cu diferite prilejuri, dacă presa este un mijloc sau/şi un instrument folosit de serviciile secrete. Personal nu agreez şi chiar îmi displace să văd alăturată presei o etichetă de mijloc sau instrument. Este o armă, care are propriile instrumente, metode şi mijloace. Este competitorul, când loial, când parşiv, când făţiş advers al serviciilor de informaţii ofi ciale. Este prietenul politicienilor pe care îi cocoţează în fotoliile înalte ale puterii, ca să aibă de unde îi trânti jos, cât mai zgomotos, când îi prind cu ocaua mică. Amic sau inamic al puterii, modelator sau demolator de valori…şi câte alte calităţi nobile sau , dimpotrivă, se pot atribui presei.

Gl. brg. (r) Aurel I. Rogojan ( 2002- 2006, şef al Direcţiei planificare integrată a resurselor informaţionale, reglementare, coordonare şi cooperare - S.R.I.).

1 AGENŢIILE DE PRESĂ – ANTENELE SPIONAJULUI

Până la un punct, ziaristul şi agentul secret al puterii fac acelaşi lucruri: au de realizat nişte proiecte pentru care au nevoie de informaţii. În logica „Tratatului despre lucrul bine făcut”, atât ziaristul, cât şi agentul secret au nevoie de surse de informaţii, în care scop, şi unul, şi altul se folosesc şi de informatori. Cum îşi recrutează şi motivează fiecare informatorii, ţine de talentul personal şi resursele instituţionale ale fiecăruia. Mulţi ziarişti spun că informatorii li se oferă voluntar, fiind animaţi de idealurile nobile asumate de presă. Şi ofiţerii de informaţii spun că informatorii animaţi de idealuri patriotice sau convingeri ideologice naţionaliste sunt de preferat mercenarilor, dar printre conspiratori şi terorişti, spioni şi trădători, scopul nobil scuză mijlocul ignobil. Ziariştii au informatori şi din întâmplare, pe când agenţii puterii au ridicat recrutarea informatorilor la rang de artă.

Drumul comun al ziariştilor şi agenţilor secreţi se bifurcă în momentul valorificării informaţiilor, chiar dacă ele pot servi, în esenţă, aceluiaşi interes public.

Presa publică, cu sau fără limite, ceea ce a aflat şi documentat. Alteori nu documentează, ci caută doar efectul senzaţionalului comercial.

Teoretic, dar şi juridic, informaţiile serviciilor secrete servesc deciziilor de stat. Atât informaţiile cât şi deciziile de această natură nu pot fi făcute publice decât în momentul şi măsura în care nu mai sunt folositoare entităţii periculoase, care ameninţă valoarea apărată. Aici intervine secretul de stat, în numele căruia guvernele obişnuiesc să-şi ascundă şi secretele menţinerii puterii, dincolo de voinţa guvernaţilor. Aceasta este linia frontului care contrapune presa onestă guvernelor devenite nelegitime.

Sunt, aşadar, suficiente argumente pentru a afirma că presa face parte dintre „fraţii şi surorile” serviciilor de informaţii. Dar cum se mai întâmplă, ca într-o familie să existe şi fraţi vitregi, uneori le scapă ceea ce-i uneşte.

Agenţiile de presă, dar şi o redacţie de ziar, au multe în comun cu organizarea unui serviciu de spionaj. Unul dintre cele mai bine păzite secrete ale M.I.-6 [Intelligence Service], dat în vileag după trecerea perioadei de 90 de ani, cât prevede legea britanică a protecţiei secretelor oficiale, a fost acela că Herbert Reuter (succesorul fondatorului agenţiei care-i poartă numele) obişnuia să „depășescă planul” la informaţii secrete, pentru a scoate cât mai multe mii de guinee din punga, strânsă la baiere, a regilor dinastiei Saxa – Coburg – Gotha, rebotezată Casă Regală de Windsor.

Serviciile de spionaj nu pot să fie prezente, cu ecusonul lor, acolo de unde culeg şi transmit informaţiile, în timp real, agenţiile de presă sau canale de televiziune specializate, precum C.N.N. sau Al Jazzera. Exemple alese aleatoriu… În acelaşi timp, ceea ce se întâmplă în zonele fierbinţi nu poate fi observat de orice corespondent şi transmis în afara unor reguli impuse de sistemul contrainformativ foarte sever al autorităţilor de securitate ale părţilor implicate. Ca să nu fie neînţelegeri, greşeli, surprize şi suspendări de licenţe, patronii agenţiilor de presă îşi dau ecusoanele şi legitimaţiile agenţilor secreţi, pe care îi şi angajează cu salarii pe care în serviciile secrete nu le au decât directorii. Pentru echilibrarea balanţei, salariile spionilor trecuţi sub acoperirea presei vor compensa veniturile ziariştilor racolaţi să-i introducă în meserie pe noii lor colegi şi să le susţină biografia de acoperire. Nimeni nu vede, nu aude, nu vorbeşte . Toată lumea este mulţumită. Cerc perfect închis !

Aşa s-a făcut că la începutul anilor ’90, când teama, înverşunarea şi ura liderilor noilor servicii secrete faţă de presă atinsese cote paroxistice, rezolvarea a venit de la „agenţiile de presă”, dar şi mai multe de „difuzare a presei” înfiinţate de deblocaţii din securitate, cu sau fără „cheag” din fondurile speciale ale serviciilor, „stâlpi“ ai tinerei şi firavei democraţii. Odată bătută palma, căci în astfel de afaceri „dokumenti niema”, înţelegerea a făcut legea părţilor. 

2 Presa, ţintă contrainformativă a serviciilor secrete​

Este ştiut şi temut rolul presei de „avocat al diavolului”, ori de câte ori este vorba despre greşelile ori afaceri secrete ale serviciilor care devin, în mod accidental, publice. Pentru ca presa să exercite cât mai puţin acest rol, prevenirea publicării informaţiilor incomode este un obiectiv de apărare contrainformativă pe care ser viciile secrete şi-l asumă, cu toate riscurile aferente şi… victimele colaterale. Aşa, de exemplu, să ne amintim că Serviciul Federal de Informaţii al R.F. Germania (B.N.D.) , în cadrul unei anchete pentru elucidarea unor scurgeri de informaţii, a ţinut redacţiile suspectate sub strictă observaţie, prin mijloace şi metode secrete, ani în şir, vreo 10-15 .

Raportul Comisiei de supraveghere parlamentară, care a investigat scandalul, menţionează că au fost recrutaţi şi remuneraţi jurnalişti pentru urmărirea colegilor şi identificarea surselor presei din interiorul serviciilor. Când directorul B.N.D. şi-a asumat scandalul, regretele sincere priveau, nu atât faptul în sine, cât mai cu seamă greşelile care au condus la deconspirarea operaţiunii, fiindcă fără acestea nu era posibilă nota proastă primită de spionajul german.

3 Presa, întotdeauna, o prima sursă de informaţii pentru serviciile secrete

Serviciile de informaţii pentru securitate sunt cei mai importanţi şi fideli cititori ai presei, unde şi găsesc, nu de puţine ori, treburi făcute pe jumătate, ori, dimpotrivă, iremediabil compromise. În prima situaţie, dacă nu colaborează, ziariştilor le pot fi „furate” ori compromise sursele. Jurnaliştii care au pregătirea necesară şi exerciţiul protecţiei surselor, faţă de profesionişti ai serviciilor, sunt puţini. Cazurile de şantaj, la cacealma, cu darea în vileag a surselor nu trebuie excluse.

În cea de-a două situaţie, serviciile pierd avantajul pe moment , dar nu rămân fără revanşă. Jurnaliştii incomozi sunt „binecuvântaţi” cu nişte surse trăsnet şi informaţii bombă. Succes total, boom financiar pentru ziar. Apoi, ca din senin, faliment total ! Cine râde la urmă, are şi de ce!

4 PRESA, RELEU DE INTERMEDIERE ŞI ACOPERIRE A PROPAGANDEI NEGRE ŞI A CELEI GRI

În subsidiar, avându-se în vedere că serviciile secrete de pretutindeni culeg din presă şi din celelalte surse deschise o bună parte din informaţiile pe baza cărora îşi dezvoltă operaţiunile secrete, folosirea surselor deschise pentru livrarea informaţiei căutate de potenţialii adversari, dar în parametrii impuşi de ţinta care nu se lasă oricum cercetată, este o cale de realizare a unei game de acţiuni a căror mize sunt influenţa, propaganda, contrapropaganda, şi dezinformarea. Scopurile şi obiectivele acestor operaţiuni se realizează prin comunicare adaptată vulnerabilităţilor identificate , ori anume create, ale receptorului.

Când asemenea chestiuni serioase devin o joacă de amatori, de genul „datului pe surse”, se intră deja pe terenul Codului penal şi al legilor speciale cu dispoziţii penale. Ce ne facem, însă, când infractorii sunt chiar cei chemaţi să aplice legea !? Dăm toţi pe surse, de la Preşedintele Republicii până la Vornicul din Frătăuţii Vechi ? Dar, să fim bine înţeleşi, „datul pe surse” şi alte asemenea „exclusivităţi” se practică, de regulă, numai între colegi de branşă secretă, pe baza principiilor sacrosante ale cooperării, cooexistentei paşnice şi încrederii reciproce.

Cazul-şcoală „Deep Troath”, nu cel din celebrul film pornografic, ci al directorului asistent al lui John Edgar Hoover, informator al ziariştilor Bob Woodward şi Carl Bernstein, de la Washington Post, care vorbea la nu-i fi identificată vocea, nu este din categoria „datului pe surse”. Anonimul „Deep Troath” s-a autodeconspirat în anul 2005, după trei decenii de la scandal, cu trei ani înainte de a părăsi această lume, ca fiind William Mark Felt, Sr., fost adjunct al directorului F.B.I. El a fost avertizorul asupra scandalului „Watergatte” şi resortul secret al demisiei preşedintelui Richard Nixon.

Pe când şi la noi astfel de temerari, care să se dezică de autorii mizeriilor politice existenţiale care au mutilat o ţară şi alienat un popor.

5 Presa, vector al educaţiei de securitate

Din timpurile copilăriei sale, presa şi-a asumat rolul unui important vector al educaţiei de securitate a cetăţeanului şi de formare a reacţiilor de autoapărare socială faţă de pericole. Există în acest sens, atât suficientă bibliografie, cât şi practică îndelung exersată.

Numele personalităţilor care s-au considerat onorate de misiunile încredinţate de serviciile secrete, în numele educaţiei de securitate a societăţii, sunt edificatoare pentru importanța şi dimensiunile înregimentării unor mari personalităţi în fronturile celei de a patra arme – a informaţiilor şi contrainformațiilor. Aleatoriu, îi cităm pe: Pierre Caron de Beaumarchais, Daniel Defoe, Cristopher Marlowe, William Fowles, Ben Johnson, Thomas Hardy, Şir Arthur Conan Doyle, William Mason, John Glasworthy, Somerset Maugham, Graham Greene, Ian Fleming, Ernest Hemingway, Walt Disney…

La noi, regula este ca intelecualii în vogă să ne servească doar anticultura securităţii şi să anuleze raţionalitatea funcţiei de autoapărare susţinută de informaţiile secrete.

6 Presa, substitut , bun sau rău, al informării oficiale

Deficitul informării oficiale este, cel mai adesea, cauza apariţiei şi răspândirii zvonurilor cu impact negativ în planul stabilităţii şi păcii sociale. Faţă de această situaţie, presa alege între a fi neutră, a atenua, ori dimpotrivă a vehicula şi amplifică zvonistica. Cine pot fi, în cele două ipoteze, moderatorii şi manipulatorii informării publice interesaţi într-o direcţie sau alta? Cum normalitatea nu ne este caracteristică, la noi obişnuit e să se găsească permanent pricini de noi gâlceve politice. Astfel, preşedintele, premierul şi miniştrii, a tot cunoscători, ţin locul purtătorilor lor de cuvânt, pe post de manipulatori cu ştaif.

Presa, cu rare, dar notabile luări de poziţie, în loc să-şi exercite rolul de corecţie a informaţiilor tendețioase, mai tare întărâtă dracii din politicieni , spre o tot mai adâncă nedumerire şi dezorientare a unei naţiunii dezamăgite. Pot fi serviciile indiferente la sursele de instabilitate şi la agitatorii ce pot repede pune de o suspendare a preşedintelui, ori demitere a preşedinţilor camerelor ?

7 Presa, factor de presiune pe putere, dar şi supapa diminuării stresului marilor răspunderi ale guvernării

Opacitatea sau dezinteresul unor beneficiari legali de informaţii furnizate de servicii pot fi atenuate, complinite chiar, prin scurgerea controlată de informaţii. Presa devine, în acest fel, supapă de eliberare a masei critice acumulate ca urmare a lipsei de reacţie a autorităţilor de decizie politică, ori de aplicare a legii. Aceasta este valabil în teorie, dar la noi practica diferă şi suntem ca nimeni altcineva sau, cine ştie , urmăm nişte exemple .… Informaţiile secrete sunt adeseori şifonate şi privatizate în beneficiul diverşilor granguri politici şi al haiducilor capitalişti , care sunt cu o mână pe informaţiile secrete şi cu cealaltă pe balanţa fărădelegii.

Nu de puţine ori, prin sifonările iresponsabile de informaţii s-a eviatat angajarea răspunderilor, s-au pus în gardă conspiratorii şi s-a periclitat securitatea avertizorilor. Alteori, beneficiari legali de informaţii s-au dovedit a fi manechine ale clanurilor mafiei politice. Cine mai ştie, cum şi pe unde au fost dosite şi dijmuite marile dosare privind Fondul Proprietatea, A.N.A.F. –ul şi Vama, contrabanda şi marea evaziune, înalta corupţia politică instituţionalizată, conturile externe (a căror dobândă nu se impozitează, nu de alta!) marile sponsorizări cu 2/3 redirecţionare în puşculiţa partidului, cotele-părţi de milioane de euro din afacerile mafiei cu gropile de gunoi, devenite colectoarele deşeurilor periculoase din Europa şi… etc. etc. etc. De fiecare dată vom putea constata că presa a fost iniţial „pe fază”. Întrebarea este, cum de s-a „defazat” ?

8 Controlul informaţiilor compromiţătoare

Există suficiente exemple consternante în care oameni ce nu aveau ce cauta nici în ser vicii şi nici în presă s-au complăcut în condiţia reciprocă şi ambiguă de instrumente sau mijloace… Infractori aciuaţi prin servicii livrează presei de scandal, ori celei oficioase, informaţii din sfera vieţii intime sau private pe care le-au aflat „la pachet” prin interceptări, filaje, delaţiuni. Infractori aciuaţi prin presă livrează aceeaşi materie primă unor prieteni din ser vicii, faţă de care se simt îndatoraţi. Din cazurile în care informaţii compromiţătoare au devenit obiect al trocurilor murdare, societatea nu a avut decât de pierdut. Şantajiştii or fi câştigat, dar pe seama prejudicierii grave a unor cauze de interes public.

9 PRESA DE INVESTIGAŢII, CANCANURI, PAPARAZZI SAU EXTERNALIZAREA UNOR ACTIVITĂŢI NEONORABILE ?

Onorabilitatea serviciilor secrete, atât cât le este recunoscută, de la o cultură la alta, s-a câştigat cale de peste două secole, cu costuri politice, dar şi investiţii pentru imagine încă neamortizate.

Evenimentele sfârşitului de veac XX au surprins serviciile secrete ale democraţiilor în situaţia ingrată de a fi, cu excepţia S.U.A., în coliziune cu dezideratele unei activităţi legale, deoarece domeniile lor de activitate, organizarea şi funcţionarea nu erau sub imperiul unor legi dedicate, ci al unor directive ale executivului care, cel mai adesea, doar le consacră existenţa, fixa subordonarea şi disimula bugetul pe la ministerele de adopţie.

Odată cu legiferarea domeniului şi tentativele de supraveghere parlamentară, personalul serviciilor, pe măsură ce era „pensionat”, primea în subantrepriză misiunile neonorabile . Astfel au fondat institute, societăţi, şcoli, agenţii de detectivi, companii de securitate etc. etc. cu obiect de activitate acoperitor şi pentru ceea ce serviciilor le este interzis prin lege.

10 CONTROLUL ASUPRA POLITICULUI

Tabloidizarea unor televiziuni de nişă, special create pentru controlul asupra politicului, aruncă în joc arsenalul cel mai ascuns al păpuşarilor din umbră, compromițând iremediabil , în orizontul mai multor generaţii, instituţii pe care ar trebui să le respectăm ca garante ale valorilor democratice.

Prezenţa agresivă a politicienilor pe ecrane devine repede dezagreabilă. Moderatori de slabă factură intelectuală îi pun în situaţii adeseori penibile. Cu toate acestea, de dragul de a fi în centrul atenţiei publice, politicienii fac concesii, după concesii, devenind dependenţi de bunăvoinţa celor care le înlesnesc prezenţa în spaţiul comunicării publice.

În loc de concluzii: Terorism mediatic există ?

Dacă răspunsul este afirmativ, cine sunt teroriştii din presă victimele lor?

Am să ocolesc un răspuns direct. Un jurnalist, corepondent judeţean al Agerpres, mi-a pus întrebarea: „Care este cel mai mare caz de manipulare pe care l-am cunoscut nemijlocit ?”

Cel mai mare, pe care l-am cunoscut nemijlocit, nu este nici cel mai interesant şi nici cel reprezentativ pentru arta dezinformării. Dar este, cu siguranţă, cel mai dureros şi cutremurător prin consecinţele şi dimensiunile sale genocidare: miile de morţi şi răniţi în evenimentele din decembrie 1989, după fuga lașă a lui Nicolae Ceauşescu; destructurarea sistemului naţional de securitate şi liberalizarea trădării de ţară prin subminarea economică a României.

Din aceste realităţi, în miezul acestor evenimente încă tulburi s-a născut tot ce s-a afirmat că este liber în România, după decembrie 1989. Inclusiv presa liberă.