Pe 14 iulie 2010, vestea că Mădălina Manone, cântăreața alintată ”Fata cu părul de foc”, s-a sinucis, a însemnat o undă de șoc pentru toată lumea. Împrejurările morții artistei, scandalurile din familie, acuzațiile grave făcute de părinți împotriva soțului, au ținut luni în șir primele pagini ale ziarelor.

Dintre acuzatorii lui Petre Mircea, una dintre vocile vehmente a fost cea a lui Daniel Gheorge, tânărul declarat ”fanul numărul 1” al artistei și care, a susținut el, i-a fost prieten apropiat.

Daniel Gheorghe nu a uitat-o pe Mădălina. An de an, în luna în care aceasta s-a stins, i-a scris câte o scrisoare. Au trecut de-atunci 11 veri.

 A 11-a scrisoare

Reproducem integral scisoarea pe care Daniel Gheorghe, fanul numărul 1 al artistei, a scris-o în acest an în amintirea ”fetei cu părul de foc”. Pentru ea.

”Vreau să-ți mulţumesc pentru tot ce ai adus în viaţa mea o dată cu tine.

De ce trebuie să plâng de fiecare dată când plouă? Atunci când plângi ai cele mai multe idei, pe care vrei să le așterni pe o foaie de hârtie, ca să nu le uiți atunci când vrei să i le spui persoanei din cauza căreia plângi.

Dacă ai fi fost aici, te-aș fi întrebat dacă știi ce ai lăsat în urma ta, te-aș fi rugat să mă atingi și să-mi spui dacă sunt făcut din piatră, sau fier pentru că totul doare, dacă știi ce am făcut în toți acești 11 ani de la plecarea ta… Și ai fi observat că sunt uman. Și ți-aș fi spus că nici inima mea nu e făcută din piatră. Cum crezi că mă simt atunci când știu că cea care îmi era prietenă… a plecat în 2010?

Și aș vrea să nu fie așa, aș vrea să nu fie acesta adevărul, să nu fiu nevoit să accept asta ca pe un adevăr incontestabil. Degeaba îmi trec prin minte toate lucrurile pe care mi le-ai zis, toate întâmplările. Timpul pentru tine are o altă dimensiune…

Și trebuie să accept că este ireversibil.

Îmi vine acum să uit… de asta nu am cum să-ți spun toate acestea în față, asa cum îți spuneam adeseori. Ți le scriu aici, chiar dacă nu îmi poți răspunde momentan.

Îți scriu de 11 ani.

Nu mai vreau să plâng, emotiile mele mă trădează. Vreau să fug acum de ele, ca să nu mai fiu nevoit să mă las copleșit. S-a oprit ploaia și nu mai plâng. Nu știu nici măcar dacă dispariția ta înseamnă ceva pentru oameni, dar știu sigur că prezența ta încă vie în sufletul meu îmi provoacă emoții. Probabil că nici ție nu ți-a fost ușor, dar vreau să știi, înainte să pleci din visul meu, că aș fi făcut orice pentru tine, chiar să vorbesc cu familia ta încă din 2010, m-aș fi luptat cu oricine din povestea noastră numai ca să fim fericiți, acum e târziu.

Știu Mădălina, când orice ai face şi tot nu eşti băgată cu adevărat în seamă, nimic nu mai contează: îmi amintesc că la înmormântarea ta au fost multe persoane cu sentimente adevărate, că ai  fost plânsă şi regretată aşa cum nu ai fost niciodată, şi că în acel moment aveai valoarea pe care o merită orice om de pe planeta asta când este în viaţă,  mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă…

Ştii că oamenii de lângă sicriul tău s-au trezit cu adevărat, că te-au privit şi-ți spuneau suspinând printre lacrimi să te întorci măcar pentru o clipă… și să le cânți…

Azi, la ora la care îţi scriu, nu te mai am. Dar am obosit, fată dragă…

Nu-mi judeca renunţarea. Am aşteptat nopţi la rând să-mi răspunzi, să-ţi văd chipul şi să îţi simt îmbrăţişarea, să îți aud vocea, dar n-ai venit…

Cu inima strânsă şi cu lacrimi pe care mi le stăpânesc cu greu, îmi iau rămas bun de la tine. Îmi vor lipsi îmbrăţişările tale, zâmbetul de om fericit şi privirea caldă. Îmi vor lipsi mângâierile tale, cuvintele de duh, momentele petrecute în preajma ta!

Îmi vei lipsi tu cu totul.

Poate ne vom reîntâlni la momentul potrivit, iar lucrurile se vor petrece de această dată aşa cum trebuie să se întâmple.

Oricum ar fi, nu plânge, fii fericită!

Rămas bun, draga mea!

Mă doare până la os tot ceea ce îți scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă…

Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

De aici de pe pământ, voi trimite «scrisori imaginare» ştiind că «acolo» există cineva care nu va rămâne nepăsător, şi gândul acesta mă va umple de bucurie, de tristeţe, şi cu tăinuită grijă îmi voi ascunde «marea de lacrimi»…”