Genialul inginer îşi urma marele vis şi uimea lumea cu invenţia sa după ce îşi terminase studiile la Budapesta, Viena şi Munchen.

De altfel, în Germania, Aurel Vlaicu lucra pentru o perioada ca inginer într-o fabrică de automobile care este prezentă pe piaţa mondială şi în zilele noastre.

Conform datelor biografice, Aurel Vlaicu a avut multe piedici de natură financiară până la împlinirea visului de a zbura. Cine l-a ajutat şi ce sacrificii a făcut familia lui?

În rândurile de mai jos puteţi citi toate aceste detalii, dar şi câteva rânduri despre moartea acestuia, învăluită în mister şi în ziua de azi.

„Aeroplanul construit de Aurel Vlaicu a fost scos în câmp pentru prima dată în 12 iunie 1910, iar în 16 iunie a avut loc o primă încercare de zbor nereuşită.

O zi mai târziu, în 17 iunie 1910, după mai multe încercări, a realizat primul zbor cu aeroplanul construit de el însuşi.

Aparatul de zbor, condus de Aurel Vlaicu, a câştigat viteză şi, după circa 40 de metri parcurşi pe pământ, a fost văzut de toţi cei prezenţi cum se ridică în aer la 3-4 metri de sol, pe o lungime de 50 de metri, coborând apoi uşor pe pământ.

Prietenii care au participat la eveniment l-au îmbrăţişat pe Vlaicu şi vorbeau entuziasmaţi cum l-au văzut zburând, notează inginerul Constantin C. Gheorghiu în cartea Aurel Vlaicu un precursor al aviaţiei româneşti (Editura Tehnică, 1960).

A doua zi, gazetele vremii publicau senzaţionala ştire a zborului executat de primul avion românesc, inventat, construit şi pilotat de un român.

Succesul primului zbor al lui Vlaicu a fost sărbătorit într-un cadru festiv de un grup de prieteni apropiaţi.

Vestea zborului executat de Vlaicu s-a răspândit foarte repede în tot oraşul. Vlaicu a ajuns pe câmp a doua zi după amiază şi, spre surpriza lui, îl aşteptau foarte mulţi curioşi, copiii se adunaseră acolo de dimineaţă.

Spre seară, când a scos aeroplanul din hangar, câmpul era plin de lume. Vlaicu s-a aşezat la postul de pilotaj, iar după ce a încălzit motorul, aeroplanul a plecat vijelios.

După vreo 40 de metri, maşina zburătoare şi-a ridicat roţile din faţă şi aproape simultan a părăsit pământul şi rotiţa din spate.

Aeroplanul a zburat deasupra câmpului cu o viteză din ce în ce mai mare, în timp ce lumea aplauda.

La marginea cealaltă a câmpului, Vlaicu a oprit motorul iar aeroplanul a coborât lin, se arată în cartea menţionată.

Dorinţa de a construi un aparat de zbor mai bun, mai uşor şi mai rapid decât cele deja prezentate în străinătate s-a lovit de lipsuri financiare.

Tatăl lui Aurel Vlaicu a ipotecat pământul pentru a-i putea oferi bani, dar nu erau suficienţi.

Aurel Vlaicu a plecat la Bucureşti, încercând să facă rost de bani pentru invenţia la care visa, dar a fost refuzat de guvernanţi.

Totuşi, un grup de intelectuali, între care Octavian Goga, Alexandru Vlahuţă, Spiru Haret, l-au susţinut şi au avut încredere în inteligenţa şi talentul tânărului.

Sprijinit de Asociaţiunea ASTRA, a proiectat şi a construit la Bucureşti, la Arsenalul Armatei, două tipuri de avioane monoplane – Vlaicu I (1910) şi Vlaicu II (1911).

Aurel Vlaicu a învăţat singur să piloteze aparatele, ajungând în scurt timp la o măiestrie care i-a îngăduit să-i întreacă pe mulţi aşi ai acrobaţiei aeriene

La concursul aviatic de la Aspen, de lângă Viena, din iunie 1912, a obţinut, cu aparatul Vlaicu II, Premiul I pentru aruncarea la ţintă a unui proiectil şi Premiul II pentru aterizare la punct fix, potrivit www.angelfire.com.

A făcut zboruri de încercare şi demonstrative şi în ţară cu acest avion (Bucureşti, Blaj, Sibiu, Braşov, Iaşi, Ploieşti, Lugoj, Orăştie, Alba Iulia, Târgu Mureş), între 1910 şi 1912.

Aurel Vlaicu, inginer şi pilot, s-a născut la Binţinţi (sat care astăzi se numeşte Aurel Vlaicu), în judeţul Hunedoara, la 6/19 noiembrie 1882, în familia ţăranului înstărit Dumitru Vlaicu şi a soţiei sale, Ana.

După ce a terminat cursurile şcolii primare din sat şi studiile secundare de la Orăştie şi la Sibiu, în 1902 a susţinut examenul de bacalaureat, potrivit Dicţionarului Membrilor Academiei Române (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, 2003).

S-a înscris la Şcoala Politehnică din Budapesta, pe care a urmat-o între 1902-1903.

Apoi a urmat cursuri tehnice superioare la Viena şi la Munchen. În 1907 a absolvit cursurile Politehnicii din Munchen şi a primit diploma de inginer.

În 1908, pentru o scurtă perioadă, a fost inginer la Fabrica de automobile Opel din Russelheim, timp în care a obţinut şi primele lui succese. A patentat două invenţii.

Între 1912-1913, a proiectat avionul Vlaicu III, primul avion din lume de construcţie metalică, profilat aerodinamic, pe care însă nu a mai apucat să-l construiască, prăbuşindu-se cu avionul Vlaicu II, lângă Câmpina, la 31 aug./13 sept. 1913, în timp ce încerca să treacă munţii.

Cauzele accidentului aviatic, mortal pentru Aurel Vlaicu, nu au fost nici până în prezent elucidate. Aurel Vlaicu a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române, la 28 octombrie 1948”, se arată pe Agerpres.

explicaţie foto: licenţa de pilot a lui Aurel Vlaicu