CAMPION. Cel mai în vârstă jucător din fotbalul românesc împlineşte la toamnă 90 de ani. Vârful de atac al echipei Venus a plimbat formaţia în Divizia I.

Federaţia Română de Fotbal avea zece ani când el s-a născut, la Brăila, în 1919. Pentru că tatăl său era militar, s-a plimbat cu domiciliul prin toată ţara, iar de mic a început să joace fotbal în echipele locale. Prima dată când a intrat pe teren a fost la Cernăuţi, când tatăl era ofiţer şi conducător al Clubului de fotbal „Dragoş Vodă”, iar Tudor făcea clasele primare.

Mai apoi, familia Vladimirescu s-a mutat la Baia Mare. Circuitul de ici-colo, de care a fost mereu încântat, l-a lăsat să termine liceul la Tecuci, oraşul în care se stabilise tatăl său la pensie. Oricâte poveşti de viaţă sau de fotbal a adunat în 90 de ani, vârstă la care îl mai lasă câte un pic memoria, Tudor Vladimirescu spune că tot ce e legat de minge şi de teren îşi aminteşte bine.

„Sunt cel mai vechi”

Cronologia evenimentelor legate de carieră, pe care o ştie cu exactitate, este o istorie: „În ‘38 am terminat liceul la Tecuci şi trebuia să mă apuc de o facultate sau de şcoala militară. Şi am plecat la Bucureşti, unde l-am căutat pe un prieten de-al tatălui meu de pe vremea când conducea echipa «Dragoş Vodă». El m-a dat pe mâna antrenorului, m-a văzut jumătate de oră şi m-a luat”.

Cu toată modestia, fotbalistul spune că „avea un oarecare talent” şi, de aceea, a impresionat preparatorul, dar şi pe preşedintele de club. După ce a jucat în Divizia a doua a fotbalului românesc, Tudor Vladimirescu a fost cooptat în formaţia Venus, campioana de atunci a României.

Transferurile, oprite la decizia de a achiziţiona talente, au făcut ca, pe 10 iunie 1939, să semneze primul lui contract de fotbalist profesionist: „Gruparea Venus va plăti jucătorului Tudor Vladimirescu o indemnizaţie lunară de deplasare de 2.000 de lei pe durata primilor doi ani”, scria negru pe alb, în primele rânduri, semnate de jucător. Contractul, păstrat în mapa cu documente sentimentale, i-a adus aminte de primii bani câştigaţi din fotbal: „Nu erau nici mulţi, nici puţini, pentru că îmi dădeau în Bucureşti şi masă şi cazare”.

Jucători economişti, jurişti sau ofiţeri

Fotbalul dinainte de al Doilea Război Mondial nu umplea fotbaliştii de bani. Gândul că mingea nu te ţine în teren toată viaţa îi trimitea pe jucători la şcoală. „Nu era ca acum, când nu îţi mai vine să te interesezi de pregătirea ta profesională. Trebuia să ai o meserie”, povesteşte el. Dintre colegii pe care îi numără pe degete îşi aduce aminte că doi terminaseră Dreptul, altul era student la Academia Comercială, iar el, cu tradiţia epoletului, a ales să facă Şcoala Militară, de ofiţeri infanterie, la Sibiu, în 1940.

Chiar dacă era legitimat la echipa campioană, Tudor a plecat în armată. „A fost iar o perioadă grea, pentru că duminica fugeam repede la Bucureşti sau în deplasări să joc. Nu mergeam la antrenamente, că armata era în regim internat şi nu mă lăsau să plec. Dar fugeam de vineri, de sâmbătă, când se putea, şi mă întorceam luni după-amiază, când colegii mei erau în câmp, la instrucţie”, îşi aminteşte el de „escapadele” permise de superiorii care-l ştiau de mare talent la şuturi. Chiar dacă lipsea la antrenamente, avea condiţia fizică din cazarmă, unde făcea cele mai aprige alergări.

Din armată, din nou la Venus

Pierderea Ardealului în acelaşi an a mutat Şcoala Militară din Sibiu la Bucureşti. Bucuria fotbalistului care, scăpat din nou în Capitală, a fugit direct pe teren, n-o poate descrie acum nici cu cele mai reu şite fotografii, nici în cuvinte. După doi ani, a devenit ofiţer şi a fost repartizat la Brăila. Noul domiciliu, impus de armată, n-a reuşit să-l scoată din fotbal. Naveta la Bucureşti, în fiecare sfârşit de săptămână, pentru un meci, devenise o obişnuinţă şi o lungă aşteptare. Când n-a mai putut, şi-a mutat crampoanele şi echipamentul la echipele locale: „Întâi am jucat la Franco-română, apoi la Dacia Unirea”.

După ce comuniştii i-au descoperit un teren, o moştenire lăsată de tatăl lui la Tecuci, a fost numit „fiu de chiabur” şi l-au scos din armată. Chiar dacă i-au luat atunci carnetul de partid, Tudor a mai stat un an în cazarmă, apoi a fost trecut în rezervă.

De când pensia l-a retras deodată din armată şi din fotbal, jucătorul campioanei Venus a ţinut legătura cu terenul „doar prin televizor”. Faptul că toţi colegii de cram poane din 1939 s-au dus unul câte unul, n-a mai avut ocazia să intre în lumea nouă a fotbalului, de câteva generaţii încoace.

Invitat la Centenarul FRF

Chiar dacă a fost invitat la Centenarul FRF, Tudor Vladimirescu nu-şi explică cum Mircea Sandu, omul care l-a decorat cu Ordinul de Merit Diamant, a dat peste el. „A căutat, poate, în arhive”, îi este răspunsul la o bucurie pe care i-au făcut-o conducătorii fotbalului de astăzi. Despre noii „idoli”, ca Hagi sau Popescu, crede că sunt fotbalişti talentaţi, dar nu senzaţionali: „Am impresia că la Hagi se exagerează, pentru că au mai fost jucători mari. Pe vremea aia noi nu puteam juca în străinătate. Dar eram buni, cei mai buni”.

RENUME Recenziile din „Timpul”

Numele de revoluţionar i-a adus şi necazuri, şi zâmbete. Un moment pe care şi-l aminteşte bine este perioada în care locuia în Timişoara, pe strada Tudor Vladimirescu: „Mi-a trimis fratele meu o scrisoare, lui Tudor Vladimirescu de pe strada Tudor Vladimirescu. Cred că ăia de la Poştă au zis că omul ăsta nu există şi au trimis înapoi scrisoarea”.

Cu toate astea, fotbalistul se mândreşte cel mai mult cu recenziile de meci apărute în revista „Timpul”, în 1941, pe care le-a căutat chiar el în biblioteci: „Revelaţia Tudor Vladimirescu, extrema dreaptă a fotbalului, care poartă un nume simbolic, este un jucător în plină dezvoltare. Posedă o remarcabilă viteză şi urmăreşte balonul, calitate esenţială la un fotbalist. Se distinge ca un adevărat talent”.

ISTORIE. Echipa „Venus”, la poza de grup din iunie 1939, când a câştigat campionatul României