Mii de oameni trăiesc cu organe cu care nu s-au născut. Inimile morţilor bat pentru oameni vii. Rinichi şi ficaţi funcţionează în corpuri străine
Până prin anul 2000, Maria Câşlariu, o bucureşteancă de 35 de ani pe atunci, era o femeie absolut normală. Locuia într-un bloc din Colentina, era măritată cu un subofiţer de armată, avea doi băieţi şi lucra ca inspector de personal la fosta "Legume şi fructe Berceni".
De patru ani i se cam umflau picioarele, dar n-a luat în seamă simptomul că, la urma urmei, la mai toate femeile li se întâmplă asta.
Declicul a fost când a început să slăbească. Era oricum subţirică, dar când într-un singur an, fără vreo cură, a dat jos 14 kilograme, s-a dus la doctor. Au pus-o urgent pe dializă. Rinichii ei rămăseseră doar de decor. Se uscaseră ca stafidele. Trei ani s-a chinuit săraca. Într-un final, Dumnezeu i-a pus mâna în cap şi profesorul Sinescu în burtă. S-a ales cu un rinichi nou-nouţ de la un donator aflat în moarte cerebrală. N-a aflat cum îl cheamă şi nici de unde era. Ştie doar că era femeie, născută ca şi ea, în septembrie, şi cam de aceeaşi vârstă.
Într-un an, Maria a slăbit 14 kilograme. Cei doi băieţi şi soţul au ajutat-o să depăşească etapa dializei
De atunci are şi o "soră" nouă. Daniela, o altă femeie, a luat celălalt rinichi. În fiecare zi, de nouă ani încoace, când îşi vede băieţii, de-acuma mari, Maria se roagă pentru sufletul donatoarei necunoscute. Şi merge mai departe.
Zece medicamente pe zi!
N-apuci s-o întrebi nimic şi Maria turuie pe nerăsuflate: "Pe 9 octombrie 2003 m-am născut a doua oară şi am o soră de rinichi! Aveam glomenulonefrită cronică... Mi se uscau rinichii! Slăbeam. Să vă arăt o poză!". În fotografie îţi zâmbeşte o femeie subţirică. "Purtam măsura 38 şi mă îmbrăcam de la copii! M-am trezit bolnavă...", oftează femeia. Boala a fost galopantă: "În decembrie 2000 aveam creatinină trei miligrame şi după cinci luni era 13! Normală era 1,5. M-au trecut pe lista de transplant!".
Trei ani a aşteptat sărmana pâna s-a găsit un donator compatibil. Felix, unul dintre băieţii ei, pe atunci un puşti de 15 ani, se foieşte pe canapea: "Mi-era frică! Normal că miera...". Nu ştie cine a fost donatoarea: "Era o femeie... Îi mulţumesc!", şopteşte Maria cu lacrimile în gât. Ar fi vrut să-i cunoască familia: "Prin mine trăieşte o bucată din acea persoană... Că eu trăiesc acum pentru doi!".
Poate că e mai bine că nu ştie. Povesteşte de un film de groază în care mama unui donator a ajuns să scoată inima din pieptul celui ce o primise. Se înfioară: "A luat inima copilului ei înapoi!".
Toată viaţa va fi dependentă de medicamente. "La început luam 24 de pilule imunosupresoare pe zi. Acum mai iau doar zece", povesteşte Maria Câşlariu. "Noroc că-s gratuite!", o completează Felix. Chiar noroc, la pensia ei de 473 de lei, după 17 ani de muncă.
La început au fost multe restricţii alimentare. "Acum, am voie să mănânc orice, da' să nu abuzez. Dacă azi mănânc carne, mâine schimb meniul. Nu mă pun cu 30 de sarmale, două sunt suficiente!".
În schimb, bea multe lichide: "La trei zile după transplant, domnu' profesor Sinescu mi-a zis să beau în 24 de ore şase litri de apă! Le-am băut...". Doar băuturi acidulate n-are voie, iar alcool: "Aşa, de poftă...".
"N-am avut niciodată senzaţia de corp străin... Rinichiul? Parcă- i de la mama lui!"
MARIA CÂŞLARIU, o femeie cu două vieţi
Daniela Moiceanu şi Maria Câşlariu sunt "surori de rinichi". O donatoare decedată le-a unit pe viaţă
FOTO: CODRIN PRISECARU
"Surori de rinichi" şi suflet
"Trei ani, cât am stat pe dializă, mi-am privat familia de concediu! Eram legată de un aparat. M-au susţinut tot timpul. Am fost o familie închegată!", îşi aminteşte Maria. Felix zâmbeşte: "Noi spălam, făceam curat, mergeam la cumpărături. Făceam cu schimbul eu, frate-miu şi tata. Nu puteam s-o lăsăm să facă efort!". Nici acum situaţia nu s-a schimbat prea mult. "Un bidon de cinci litri de apă e deja cam mult pentru mine!", îşi frământă mâinile transplantata. Îşi mângâie feciorul cu privirea. Celălalt e la muncă, în străinătate: "Copiii mei nu m-au făcut să cred că-s bolnavă! Când mergeam la dializă le ziceam că mă duc la serviciu...".
Telefonul de la 23.35. Atunci i-a sunat ceasul!
După transplant s-a ales cu un nou membru în familie. "Pe Daniela am cunoscut-o pe 9 octombrie 2003, la opt dimineaţa. Ea are 49 de ani acum şi, la fel ca mine şi donatoarea noastră, e născută tot în septembrie. Eram chemate pentru o eventuală compatibilitate. Telefonul sunase cu o zi înainte, la 11.35 noaptea. N-am prea dormit atunci", rememorează Maria acele clipe cruciale: "Cinci fuseserăm chemaţi. Mă cam dezumflasem. Dar eu şi Daniela eram compatibile 75%! N-am ştiu pâna la ora două. Atunci m-au chemat şi m-au băgat direct în operaţie!". Felix ţine minte mai bine: "Era pe la şase şi un pic!".
Maria te priveşte fix în ochi: "Toţi aveau bagajul pregătit. Eu nu, că stăteam aproape de Fundeni! Daniela a intrat în operaţie după mine. După aia am stat în acelaşi salon. Eu mâncam ce-i aduceau ai ei şi ea de la mine! Sora mea de rinichi...". De atunci sunt legate pe viaţă într-un mod greu de imaginat pentru noi, ceilalţi: "Vorbim la telefon în fiecare săptămână. Dacă nu sun eu, sună ea... Familia mea a acceptat-o ca pe sora mea!".
După nouă ani, priveşte viaţa cu aceiaşi ochi. Dar cu alt rinichi!
FOTO: CODRIN PRISECARU
Cine îşi poate identifica inima? Doctorul Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare, din Capitală, spune că senzaţiile de "corp străin" după un transplant sunt doar fantasme: "Mintea, un spaţiu virtual, crede că măcar o porţiune infimă din personalitatea celui care îşi cedează organul «traieşte» în gazdă... Nu pot fi de acord cu aşa ceva! Inima mea e a «mea» pentru că eu, care sunt o creaţie de-a mea, mi-o imaginez. Dacă cineva m-ar pune să o recunosc între o mie de inimi, nimic din mintea, din conştiinţa mea n-ar fi ataşat faţă de obiectul real. La fel, ficatul sau rinichii mei. Sunt, totuşi, inexorabil si angoasant ataşat de noţiunea de inimă, de unicitatea inimii mele, de posibilitatea de a o pierde şi deci muri, de surpriza că prin moartea altei persoane pot dobândi o inimă nouă, la fel de anonimă ca şi prima, dar parcă mai puţin «a mea»...".
Listele de aşteptare pentru a doua viaţă Statisticile pe 2010, de pe www.transplant.ro spun că 2.418 persoane aşteptau un potenţial donator. În ţară, acum doi ani erau circa 7.500 de persoane care făceau dializă. 14 inşi de pe lista de aşteptare a unui transplant renal au murit atunci. În acelaşi an, 453 de români aşteptau un ficat compatibil şi alţi 166 o inimă nouă. Transplantata apasă pe burtă: "Aici e rinichiul, nu la spate... Aş fi vrut să cunosc familia donatoarei, da' legea nu permite. Acu', se mai cunosc, se fac legături... Mai vezi la televizor un accident şi faci legătura cu transplantul. Ştiu un băiat transplantat care a pus cap la cap evenimentele şi a fost şi la mormântul donatorului! I-a aprins o lumânare şi i-a mulţumit, în gând...". De nouă ani, trăieşte cu un rinichi străin. În ţară sunt unii care de 20 de ani vieţuiesc la fel. La un donator din familie nu s-a gândit? "Păi, părinţii erau prea bătrâni şi copiii prea tineri!". "După un an, organismul a încercat să elimine «organul», dar l-am păstrat. «Surorii» mele nu i sa întâmplat asta. Depinde de imunitatea fiecăruia!" DANIELA MOICEANU, "soră de rinichi"
Recomandările noastre
