În tentativa ei de instaurare a comunismului la nivel planetar, Uniunea Sovietică a încercat, prin așa-numita campanie pacifistă, să atragă tineretul către organizaţiile şi partidele de stânga. Primul Congres pentru apărarea păcii a avut loc la Praga,  în 1949. În 1950, la a doua ediție de la Varşovia a fost ales un Consiliu Mondial al Păcii în care, alături de reprezentanţii ţărilor participante, au intrat şi două organizaţii de tineret:  Organizaţia Mondială a Tineretului Democrat  şi Uniunea Internaţională a Studenţilor – care avea sediul la Praga. Acestea au au solicitat României să organizeze, în 1953, celebrul  Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor.

În 1958, s-a decis ca Viena să găzduiască   Festivalul Mondial al Tineretului  (“Welt Jugend Feier”). Din România a participat o delegaţie numeroasă din care au făcut parte activişti de partid, studenţi, muncitori şi artişti.  Printre cei care au participat la Festivalul de la Viena a fost şi Ştefan Bîrlea, membru al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitor.

Acesta și-a amintit în 2002, într-un interviu pentru Arhiva de Istorie Orală, peripețiile drumului pe Dunăre spre Viena:

“Pregătirea s-a făcut timp de două săptămâni la Bucureşti. Au venit din toată ţara o pleiadă de studenţi şi tineri care activau pe lângă cluburile studenţeşti. Unii dintre ei au devenit mai târziu adevăraţi artişti, au îmbrăţişat meseria artei. Un exemplu este  Nae Lăzărescu, care  era student la ASE. Gheorghe Zamfir s-a afirmat atunci la Casa Studenţilor. Tot atunci a apărut Cicerone Limberea, acordeonist, a condus taraful studenţesc la festival. Cine era băiatul ăsta? Era băiatul unui popă de prin Argeş, popa Limberea, şi au venit nişte reclamaţii despre băiat că e mistic şi aşa mai departe. Cum se făcea o verificare la sânge a tuturor celor care mergeau la festival, am trimis pe cineva să verifice. Înainte de plecare s-a făcut o verificare teribilă, pe toate liniile. Dacă rămânea o persoană în Occident sau nu ştiu ce… se forma o mare agitaţie în ţară. Era anul 1958.  Activistul trimis de noi în Argeş să cereceteze familia Limberea s-a întors şi ne-a spus: „Cicerone  nu are nimic cu religia!”. Cicerone Limberea era student la Facultatea de Electronică, dar îi plăcea teribil de mult să cânte la acordeon şi îl cunoşteau toţi.

Atunci au apărut Toni Iordache, Irina Loghin… Din delegaţie au făcut parte şi muncitori din fabrică, secretari de organizaţii. Nu mulţi. Ei nu  făceau parte din formele artistice. Studenţi eram vreo patruzeci, din diverse centre universitare.  Au mai fost şi băieţii cu trese, cu stele, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, dar şi ei membrii ai delegaţiei. Delegaţia noastră era destul de mare, poate să fi fost două – trei sute de persoane. Şi tot am chibzuit noi şi fiind vorba tot de o ţară dunăreană, am zis să plecăm cu vapoarele. Şi s-a format un convoi de vase. Am avut un vas în care am luat tot felul de provizii şi două vase mari, dormitoare, bine amenajate în care am avut  toate condiţiile. Cu cine am participat la Viena? Am participat în primul rând cu formaţii artistice:  Ansamblul Tineretului, care avea formaţiile lui, inclusiv corul dirijat de Marin Constantin. Apoi muzică populară şi cultă, cu solişti tineri de la operă. Au fost  balerinii Alexa Dumitrache, Magdalena Popa care veniseră din Uniunea Sovietică, studiaseră la Leningrad. Au mai fost câţiva baritoni, un bas, Prisăcaru de pe la Iaşi, bariton era tânăr Ladislau Cuna, dacă nu mă înşel şi Herlea a fost. Şi apoi formaţii de muzică populară, printre care şi celebrul taraf condus de Budişteanu, taraful lui Limberea. Şi acolo era amicul nostru Toni Iordache.

La Giurgiu ne-am îmbarcat pe vapoare. Excursia a fost extraordinară… cu tineret, cu dans în fiecare seară. Şi am ajuns în Iugoslavia. Nu mai era perioada de maximă încordare între partidele comuniste din România şi din Iugoslavia, asta trecuse, totuşi rămăsese în mintea noastră că iugoslavii sunt revizionişti. Noi fusesem instruiţi: „Să fiţi foarte atenţi cu tovarăşii iugoslavi, nu cumva să le amintiţi că sunt revizionişti. Ei acum sunt tovarăşii noştri… ” şi aşa mai departe.

Ce a înţeles Toni Iordache, nu prea ştiu. El era foarte nemulţumit că iugoslavii   ne-au ţinut să facă revizia la vapoare în portul Belgrad. Era o regulă la ei. Cert este că într-o zi  un marinar, un vameş era pe acolo şi Toni era cu câţiva dintre ai noştri. Se uită la ăla şi îl întreabă – sârbul ştia româneşte – „Dumneavoastră mai aveţi revizionişti în ţara asta?”. Ăla se uită la el „Cum?”, „Revizionişti, domnule!”, „Ce anume?”, „Păi, să revizuiască vasele astea, să nu le ţină vreo două trei zile”. Ăştia au îngheţat,  au luat-o puţintel cam politic. „Vă rugăm să vă măsuraţi …”, Am sărit noi: „Nu, el  n-a înţeles”. Dă explicaţii sârbului, care era probabil şi el prelucrat în mod corespunzător. Şi s-a lămurit sârbul că Toni este ţambalagiu”.