Am înţeles privind-o atunci, ca şi acum, la înmormântare pe Mihaela Tonitza Iordache, că se poate să iubeşti un bărbat mai mult decât te-ai putea iubi vreodată pe tine însăţi.
E greu să-l conduci pe ultimul drum pe Ştefan Iordache. Mai ales dacă nu esti un ziarist “hienă”, ca unul dintre cei despre care vorbea Marius Tucă, ci unul care chiar l-a iubit. Mai ales, dacă nu preferi o şedinţă de partid ca Ministrul Culturii, şi mergi totuşi să-ţi iei rămas bun de la el. N-o să mai vorbesc despre ce mare actor a fost Ştefan Iordache. S-a tot scris zilele acesta despre tristeaţea lui Barrymore, care-şi îneacă tot amarul într-un pahar de vin, despre dragostea lui pentru cobzari, despre tăcerile şi interiorizarea lui, despre zâmbetul ironic, despre cinismul strivit de tandreţe, despre bunătatea şi sensibilitatea de dincolo de carcasa de oţel, despre aristocraţia Prinţului Negru.
Cel mai bine l-a conturat pe Ştefan Iordache, din lumini şi umbre, din bucurii şi tristeţi, teatrologul Ludmila Patlanjoglu, în cartea “Regele Scamator” de la Nemira. Acolo, Silviu Purcărete spunea că Ştefan Iordache a fost actorul care a lăsat câte o bucată din carnea lui în fiecare rol. La propriu. Acolo, Ştefan Iordache vorbea despre nucul său din ograda de la Gruiu, “proprietatea sa păzită de pisici”. M-am întâlnit o dată cu Ştefan Iordache într-o cabină la Teatrul Mic, când mi-a povestit despre rolul Humbert Humbert pe care-l făcea în “Lolita”, spectacolul Cătălinei Buzoianu. Când am ieşit, prinsă încă de tot ce-mi povestise, am mers până la Universitate cu un mănunchi greu de chei, în mână, care nu erau ale mele. Le luasem, fără să-mi dau seama, chiar de sub ochii lui, de pe noptiera din cabină. M-am întors la teatru, îmbujorată, după un sfert de oră. Ştefan Iordache m-a întâmpinat senin, cu un pahar între palme. I-am întins o mână deschisă, cu mănunchiul de chei. Nu observase lipsa lor. ”Se vede că eşti vărsătoare ca şi mine, ai în mână toate cheile mele”. Şi mi-a dăruit un zâmbet larg.
Altădată, am făcut un reportaj pentru revista “Olivia” , acasă la Ştefan Iordache. L-am prins atunci printre tablouri, cărţi, mobilă Biedermaier şi pisici. Avea trei: pe Cascarache, Chichirichi şi Timofte. Ulterior, i-am lăsat la teatru câteva fotografii făcute de colegul meu, Sebastian Enache. Mai târziu, după vreo trei ani, când deja lucram pentru “Evenimentul zilei”, m-am reîntâlnit cu Ştefan Iordache la el acasă, pentru alt reportaj. Unul dintre cele patru obiecte preferate din toată casa, pe care mi l-a arătat în mod special şi care a fost pozat pentru EVZ, ediţia de duminică, a fost o fotografie înrămată, în care trona motanul Chichirichi. Era una dintre pozele pe care i le dăruisem, după prima noastră întâlnire. Motanul, un uriaş alb pătat cu gri, murise între timp. M-au durut mult tristeţea lui Ştefan Iordache, tot dorul lui după motanul dispărut şi tremurul mâinii cu care mângâia fotografia.
Am lăsăt să vorbesc la urmă despre întâlnirea cu teatrologul Mihaela Tonitza, soţia lui Ştefan Iordache. Poate pentru că ea m-a atins cel mai mult. Ei doi aveau o relaţie foarte complexă, ea ocupându-se la rându-i de teatru.
“Totuşi, nu m-am măritat cu el pentru că era un actor important, m-am măritat cu el pentru că era un Om foarte important. Am ştiut întotdeauna că el era mai important decăt mine, aşa că am trecut firesc pe planul doi”. M-a emoţionat mult confesiunea acestei femei, atât de sinceră şi de deschisă, căreia îi înotau ochii în lacrimi, atunci când a mărturisit ce înseamna Ştefan pentru ea. “E singura mea rudă, nu mai am pe nimeni pe lume”. Din întreaga ei fiinţă se desprindea ceva dincolo de iubire, altruism sau devotament. Am înţeles privind-o atunci, ca şi acum, la înmormântare, că se poate să iubeşti un bărbat mai mult decât te-ai putea iubi vreodată pe tine însăţi. Asta e lumina din jertfa unei femei pe altarul artei unui bărbat, care, întâmplător sau nu, s-a numit Ştefan Iordache. Asta înseamnă, pe coroana ei de pe mormânt, acel cutremurător “Aşteaptă-mă”.
Recomandările noastre
