Cel mai celebru comic al circului românesc e astăzi un clovn bătrân într-o lume prea grăbiă, dezamăgit de dispariţia romantismului, înlocuit de acrobaţiile emigrate din gimnastică.

Viaţa lui Siminică începe cu o notă de fantastic: s-a născut într-o cuşcă a leilor transformată în vagon de circ, într-o familie legată de instituţia aceasta fascinantă. Bunicul era instrumentist în Orchestra Circului “Bercuini”, tatăl lui Simion cânta la trombon, iar mama făcea pe “amazoana” în spectacole şi, în timpul liber, vindea bilete la spectacole. Siminică a fost antrenat pentru marea arenă a circului de la naştere.

La şapte ani era gata. Debuta într-un show în care oscila între acrobaţie şi giumbuşlucuri. Alături de sora sa, Elena, a executat fenomenale numere de dublu trapez. Copilul acrobat a sfârşit în trupul unui clovn matur, iar clovnul matur e astăzi un pensionar de 72 de ani, revoltat şi dezamăgit de căderea în derizoriu a circului adevărat. Sora lui a murit când încă nu împlinise douăzeci de ani. S-a întâmplat la Râmnicu-Vâlcea, trapezul s-a rupt. A căzut de la 15 metri în faţa a 3.000 de spectatori. Era însărcinată în trei luni. La trei zile după, Siminică era înapoi în arenă. Plângea şi lumea râdea. Odată ca niciodată…

Acum nouă ani, şi inima lui Siminică a fost gata să cedeze. Poate prea obosită după decenii în care a bătut la intensitate maximă în corpul unui bărbat pentru care emoţia a fost, laolaltă, meserie şi chin. Simion Avram şi-a construit toată faima în faţa publicului. Iar publicul l-a transformat în Siminică, cel mai celebru comic al circului românesc.

Afişele de altadată vorbesc şi astăzi despre omul care bucura deopotrivă copii şi adulţi, spectatori veniţi sub cupola magică a cortului de circ doar pentru a se lăsa vrăjiţi de clovnul Siminică. A fost odată ca niciodată, s-ar zice simplu şi naiv, ca despre toate poveştile cu eroi pierduţi în amintiri. La distanţa anilor, totul pare un vis de demult ce strânge laolaltă paradoxurile unei profesii ce-şi devorează în cele din urmă idolii. Fracturi, zâmbete şi ropote de aplauze se derulează în alb-negru pe retina celor care nu vor încă să uite. Atenţie, motor! Un clovn a iubit o statuie  

“Ce frumos era! Artiştii de circ dăruiau o poveste spectatorilor. Sunt extraordinar de mulţumit sufleteşte că am putut să-i fac pe toţi cei de lângă mine să râdă”, îşi aminteşte maestrul Siminică. Iar memoriile revin una dupa alta, într-o cascadă ce curge volburos. “În 1984 am jucat rolul principal în «Popeye Marinarul». Eu îmi făceam apariţia din vârful cupolei, dar ca să fac asta trebuia să merg pe deasupra. Era însă iarnă şi fiind zăpadă pe cupolă mi-am pierdut papucii. Pentru că se făcuse timpul, s-a dat drumul la spectacol. Toată lumea se întreba însă «unde e Popeye?».

Am reuşit să aterizez şi eu momente mai târziu, spre deliciul spectatorilor. «A întârziat tramvaiul, ce să-i faci pe zăpezile astea», le-am spus”. Amintirile au câteodată şi iz internaţional, semn că artistul de circ e o figură ce adună în consens bucuriile şi tristeţile de peste tot: „Am făcut o comedie, «Statuia», mai sentimentală. Eram la ruşi, ţin minte. Într-un parc, eu, clovn, mă îndrăgosteam de o statuie. Râdea lumea tot timpul pe parcursul programului, iar la sfârşit plângea. Rolul artistului de circ e să aducă emoţie privitorului, nu doar să-i provoace râs“.

ÎN CULISE Pumnii dinaintea zâmbetelor

Spectacolul de circ este crud cu eroii săi. Iar publicul, mereu egoist, aşteaptă zâmbete, nepăsându-i dacă ele sunt false sau nu. Siminică a învăţat lecţia asta pe propria piele: “Eram în Bulgaria, în 1956, şi făceam un număr de scândură cu Sandi Bernea. El se îndrăgostise de soră-mea, până la urmă a şi luat-o de nevastă. La momentul respectiv însă, maică-mea nu prea era de acord cu relaţia lor şi mi-a transmis să am grijă. Înainte de spectacol, am început o bătaie cu el într-un vagon, minute în şir. Până am fost anunţaţi că trebuie să intrăm în scenă. Să ne vezi cum ne pupam în manej, cât de zâmbitori eram. Mai făceam şi salturi destul de periculoase, el trebuia să mă prindă. Putea foarte bine să mă lase să cad în cap. Asta e viaţa artistului de circ – nu-ţi aduci niciodată problemele în faţa publicului”.

VEDETĂ Favoruri de la ruşi, şampanie de la polonezi

“Erau mulţi invidioşi pe mine. Ţin minte că ruşii, care apreciază enorm comicii, mi-au oferit un apartament de trei camere la hotel, când am fost în turneu. Şi stăteam singur! Toţi au sărit, dar ruşii n-au cedat. Eu am vrut să refuz, dar nici n-au vrut să discute. Sau în Polonia, la mijlocul anilor ‘80, primeam o sticlă de şampanie pe spectacol. Ţineam navetele de băutură în vagon, sub pat, fiindcă eu nu beau”, rememorează Siminică aprecierea de care se bucura în vârful carierei.

În ţările lagărului socialist i se scanda numele. Chiar şi în Occident ţinea capul de afiş, stârnind admiraţia publicului. Secretul? Har, muncă şi exemplul maeştrilor: “Eu singur îmi scriam scenariile, îmi alegeam melodiile de fundal. Dar sursa mea de inspiraţie a fost şcoala rusă. Erau cei mai mari în epoca. Popov, Karandash – cei mai buni. Ultimul chiar îmi spunea «copilul meu» şi mă ruga să rămân în Rusia cu el. Am fost bun prieten şi cu Enghibarov, un mare clovn”.

DRAGOSTEA LA CIRC Familiile de sub cupolă

“Dragostea pentru public este cea care-ţi dă idei. Vezi că spectatorul tău vrea tot timpul ceva nou, vine la circ ca să vadă mereu altceva şi să primească de fiecare dată emoţie. Trebuie să-i provoci în permanenţă imaginaţia. Eu am muncit foarte mult pentru asta”. Ochii îi sclipesc, iar mâinile execută gesturi largi. Siminică pare şi astăzi să performeze, din fotoliul unui apartament bucureştean, în faţa unui public imaginar. Nu ştii cât cabotinism şi cât adevăr se află în cuvintele şi mimica acestui om pentru care circul a fost mai mult decât un mod de viaţă. Şi nici nu contează.

Spectacolul prezenţei sale e încă viu la atâţia ani depărtare de ultima reverenţă făcută în manej, sub privirile calde ale unei săli pline. “Am fost născut în circ, crescut în circ. De fapt, lucrând aici e imposibil să eviţi  «lanţul» ăsta: oamenii circului îşi construiesc familii în «interiorul» şapitoului”. Îi adună la un loc modul ăsta de viaţă, turneele lungi, accidentările, orele nesfârşite de repetiţii, aplauzele şi chiar lacrimile nevăzute, mereu lăsate în spatele cortinei. Doina, soţia lui Siminică, vine, firesc, tot din lumea circului. El a mai fost căsătorit, tot cu o artistă de circ, din Cehoslovacia, au şi o fată împreună, şi ea tot acrobată… Povestea merge mai departe. 

DEZNĂDEJDEA

“Îmi vine să plâng”

De şase ani, Siminică n-a mai călcat sub cupola circului. Ceea ce odată a fost o artă, consideră maestrul, astăzi a ajuns într-o stare vecină cu deplorabilul: “Dacă vreau să văd gimnastică mă uit la televizor. Nu mai găsesc la circ poveştile care făceau odinioară deliciul publicului. Fiecare număr avea un scenariu, se lucra cu orchestra, iar libertatea artistului de circ era mult mai mare. Astăzi eu nu mai găsesc emoţia şi spectacolul de atunci. Şi-mi vine să plâng”.

Numerele personale care valorificau capacitatea artistului de a-şi gestiona singur propria apariţie rămân pentru Siminică imaginea autentică a circului adevărat. “Sandi Bernea avea un număr de basculă în doi. Făcea acrobatică, asta era esenţa, dar «îmbrăca» totul într-un scenariu. Avea un pom şi o bancă. Începea o muzică lirică, cu păsărele, iar Sandi intra în scenă cu iubita, plimbându-se prin parc. La un moment dat începea o vijelie care-i ridica pălăria în pom. El sărea pe basculă ca să ia pălăria, ea făcea diverse salturi. Aşa cum este acum la circ, nu mai vezi astfel de scenarii. Acrobaţii intră, îşi execută numărul şi gata”, încheie amar maestrul Siminică. Circul şi-a pierdut din romantism, şi lumea e prea grăbită să mai ia aminte la lacrimile unui clovn bătrân. CUM E ACUM

Noul val vine din gimnastică

Artiştii acrobaţi de astăzi sunt diferiţi de oamenii din amintirile lui Siminică. Îi unesc, fără să ştie, pasiunea şi frica nespusă, tremurul stăpânit al  trupului dinaintea unui salt în gol. Bogdan Boldojar are 28 de ani. De nouă ani e în lumea circului. Venit din gimnastica blamată de Siminică. Nu i-a placut ideea de circ. Iniţial, a fost destul de reticent, venea doar seara la repetiţii. Recunoaşte că e periculos ceea ce face, dar “există un mare secret: să-ţi fie frică! Se spune că circul îţi învinge frica, însa ea există şi te opreşte să-ţi depăşeşti limitele. Frica îţi spune până unde poţi să mergi”.

Circul nu este pentru el doar un simplu job, e o stare de spirit dictată de pasiune. Bogdan a fost norocos – doar un accident, în Spania, când a căzut de la şase metri şi şi-a rupt ligamentele. Spune, mândru: “Noi facem circ adevărat, nu politicienii!”. Admite totuşi că, din păcate, lumea nu vede circul ca pe o forma de artă, deşi artiştii români de circ sunt laureaţi internaţional respectaţi pretutindeni. De asemenea, o şcoală adevărată de circ autohtonă nu există, acrobaţii ajung aici mai ales din gimnastică, prin preselecţii. “Circul e ca un drog, când intri în scenă problemele personale nu mai contează. Ceea ce te motivează constant sunt aprecierile spectatorilor, iar acestea stimulează şi concurenţă între acrobaţi”.

George Dumitru (35 de ani) e artist acrobat din 1993. Înainte de circ a făcut sărituri în apă. “Dacă nu execuţi săriturile bine, o să ajungi la circ”, îl ameninţa profesorul de gimnastică. A fost mai mult o profeţie. “Ce-i frumos pentru public este dificil pentru noi”, sintetizează el. A performat peste tot – Germania, Olanda, Elveţia, Anglia, Israel, Ungaria. “Lumea circului vorbeşte un amalgam de limbi”. Cu accidentarile nu a avut probleme, doar două luxaţii de-a lungul anilor. Încheie trist: “Publicul e bun, ne apreciază, însa nu pare să recepteze circul ca pe o artă. Şi asta pentru că: 1. nu aduce flori artistului; 2. nu aplaudă la final minute în şir, ca la teatru”. Bogdan şi George, angajaţi la“Globus”, sunt reprezentativi pentru “noul val” din circul românesc, înclinat să-şi trăiască viaţa nouă prin acrobaţiile artiştilor-gimnaşti, nu prin mimică şi scenariu, lumea frumoasă şi pierdută a lui Siminică.