MIRCEA CĂRTĂRESCU: "La ce mai sunt buni intelectualii? Vii, nu sunt buni de nimic, ba chiar sunt identificaţi cu inamicii publici cei mai periculoşi".
Preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu, ca şi mediile, se-ntrec s-o onoreze post-mortem pe Monica Lovinescu, de care, pe când trăia, nu le-a păsat nici cu spatele. Fireşte, minunata femeie căreia îi datorăm atât a murit la fel ca prea mulţi mari români: bolnavă şi uitată, într-o ţară care nu era a ei. Este soarta dintotdeauna a intelectualului nostru, exacerbată azi de prăbuşirea fără precedent a prestigiului şi puterii intelectuale la noi şi aiurea. Pierdut în provincia lui prăfuită, în exilul interior din care n-a ieşit niciodată, Bacovia scria cuvinte mai mult decât emblematice: „În ţara asta geniile mor/ În cerc barbar şi fără sentiment,/ Prin asta eşti vestită-n Orient,/ Ţară tristă, plină de umor“. La intrarea în România ar trebui să existe o poartă a infernului deasupra căreia, în loc de „Lasciate ogni speranza“, să fie dăltuite versurile bacoviene.
Câtă vreme trăieşte, intelectualul român e privit cu ostilitate sau cu indiferenţă. Cu ostilitate, cei care încearcă să-şi facă datoria de persoane publice, să îşi îndeplinească menirea de conştiinţă şi memorie a comunităţii, de instanţă etică într-o lume ce, evident, decade moral cu o viteză aiuritoare. Puţine persoane au fost mai terfelite vreodată în spaţiul românesc decât o mână de intelectuali de după Revoluţie, împotriva cărora lichelele despre care vorbea Gabriel Liiceanu s-au dezlănţuit cu o ură viscerală. Pe rând, Ana Blandiana şi Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu şi Horia Patapievici, Gabriela Adameşteanu şi Vladimir Tismăneanu, Doina Cornea şi, mai mult decât oricine, Liiceanu însuşi au fost sufocaţi în lăturile naţionale, acuzaţi de toate relele exact de către făptuitorii cotidieni ai acestor rele. Deconcertant este că atacurile împotriva lor au venit din cele mai diverse direcţii, de multe ori ei căzând nu numai victime ale securiştilor şi neocomuniştilor, ci şi ale unor cercuri culturale care-ar fi trebuit să le stea alături. False deosebiri ideologice şi identificarea greşită a adversarilor au stat la baza unor tragice „friendly fires“ care dezbină azi lumea intelectuală românească. Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu erau parte a direcţiei civice şi etice a culturii româneşti şi au suportat şi ei consecinţele.
Cu indiferenţă sunt lăsaţi să moară, „în cerc barbar şi fără sentiment“, câţiva mari scriitori, pictori şi muzicieni de azi, care s-au zbătut cu deceniile într-o tristă indigenţă. Sunt lăsaţi să alerge înnebuniţi după nevoile cotidiene sute de potenţiali mari artişti, mari gânditori şi mari oameni de ştiinţă, care se văd nevoiţi să-şi abandoneze proiectele şi iluziile pentru că trebuie să-şi hrănească familia. Toţi suntem de acord în privinţa regresului stupefiant al societăţii noastre, a manelizării ei, a ticăloşirii ei, a dispariţiei modelelor, a colapsului educaţiei, dar în acelaşi timp, în loc să arătăm cu degetul spre porcăria de nedescris din ziarele şi posturile noastre de televiziune (doar azi, da, la începutul Săptămânii Mari, la o aruncare de privire pe ziare, am citit că Iisus s-a născut dintr-un viol, că Iuda a fost un erou şi că a apărut o păpuşă Hitler, cool, nu?), îndreptăm degetul nostru acuzator tot către ei, cei câţiva oameni de la noi care încearcă să se opună valului de barbarie, de pâine şi circ care se revarsă zi de zi peste noi. În vremurile biblice, triburile destinate pieirii, amoriţii şi iebusiţii, spuneau „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri“. Deşi ultrasofisticată şi informatizată, societatea de azi nu diferă de ele ca mesaj: „A trăi confortabil în mijlocul haosului“ e unul dintre dictoanele care se-aud cel mai des.
Rar mai vezi un intelectual invitat la o emisiune. Nu face audienţă, nu-i aşa? Şi de altfel „nu-ţi faci cultura de la televizor“, chiar oameni foarte inteligenţi susţin asta, de parcă mult hulita cultură ar consta numai din bucoavne vechi şi inutile. În acelaşi timp, chiar cuvintele „intelectual“ şi „elită“ au devenit, din elemente care defineau gradul de civilizaţie al unei societăţi, mai curând nişte injurii. Cum poate fi un om mai cultivat sau mai inteligent, sau mai talentat decât altul într-o democraţie? N-ar trebui şi spiritul să se democratizeze, să se niveleze? Nu este capodopera o insultă aruncată în faţa celor ce nu pot produce capodopere? Şi, oricum, mai avem nevoie de aşa ceva? Poate că nu, răspund eu, poate că e vremea tabloidelor şi-a detectoarelor de minciuni. Dar măcar să nu ne mai plângem de ele.
Şi-atunci la ce mai sunt buni intelectualii? Vii, nu sunt buni de nimic, ba chiar sunt identificaţi cu inamicii publici cei mai periculoşi. Morţi, însă, când nu mai pot profeţi şi nici moraliza, devin ideali pentru discursuri oficiale, comemorări, statui şi nume de străzi. Că doar nu le putem numi pe toate Strada Depozitului.
Citiţi şi: Ultima întâlnire cu Monica Lovinescu RODICA CULCER: Lecţia de jurnalism a Monicăi Lovinescu
Recomandările noastre
