CĂRTĂRESCU: „Avem de ales între a avea dreptate lângă Rusia sau a greşi lângă Europa şi Statele Unite“.
Mai întâi: este OK crearea statului Kosovo prin declararea unilaterală a independenţei acestei provincii faţă de Serbia? Toate normele internaţionale spun: nu, nu este OK. După al Doilea Război Mondial, graniţele Europei, şi ale întregii lumi, de altfel, garantate de acorduri internaţionale, nu s-au modificat niciodată în acest fel. Diverse secesiuni prin forţă, precum cea a jumătăţii turce a Ciprului, nu au fost recunoscute de nimeni.
Dacă nu există temeiuri legale pentru independenţa Kosovo, ne-am putea gândi că există temeiuri morale. Dar „băieţii buni“ de azi au fost ieri „băieţi răi“ în ochii marilor puteri, şi mâine ar putea redeveni „băieţi răi“. E drept că sârbii au persecutat şi au exercitat acţiuni atroce de purificare etnică împotriva locuitorilor, majoritar albanezi, ai acestei provincii. Dar nici kosovarii n-au fost uşă de biserică. Organizaţiile lor militante au cam mirosit a terorism, cu o serioasă componentă musulmană, şi au fost frecventate cândva de Osama Bin Laden însuşi. Viesparul războaielor balcanice n-a cunoscut îngeri şi demoni, nici victime şi călăi, ci ambele deodată, amestecate monstruos. Când a avut prilejul, victima s-a transformat în călău fără să clipească. Motorul ultranaţionalist, cel mai primitiv şi mai reacţionar dintre toate, i-a mânat şi pe unii, şi pe ceilalţi în luptă. Prin urmare, nu există temeiuri morale pentru validarea noului stat. Motive economice? Kosovarii sunt săraci ca degetul şi corupţi mai ceva ca noi. Vor rezista ca stat numai prin respiraţie artificială: pomparea a miliarde de euro într-o economie aproape inexistentă. Motive geostrategice? Contracararea influenţei Rusiei în Balcani e ea însăşi contracarată de facilitarea unei influenţe islamice. Atunci ce Dumnezeu se-ntâmplă? De ce şi-au luat mai marii lumii un asemenea risc major? De ce, trecând peste toate normele dreptului internaţional, marile puteri occidentale au lucrat intens la inventarea acestui stat nou pe harta Europei, pe care acum îl recunosc în avalanşă, cu o grabă puţin spus ciudată? E cu putinţă ca atât Statele Unite, cât şi aliaţii, ca şi rivalii săi din Europa, să fi făcut, de comun acord, o colosală greşeală? E cu putinţă să nu fi prevăzut ei deschiderea Cutiei Pandorei, crearea unui precedent ce ar putea arunca în aer numeroase zone disputate ale lumii? Ce este biliardul ăsta diplomatic ce se joacă-n Balcani? Ce nu ni se spune? Care e veriga lipsă?
În al doilea rând: ce trebuie să facă România în situaţia asta? A fost corectă unanimitatea noastră în a nu recunoaşte noul stat? Şi, dacă a fost corectă principial, este ea corectă şi în termeni de Realpolitik? Să privim, pe scurt, tabloul situaţiei actuale. Poziţia oficială a României cuprinde o contradicţie uşor de remarcat: deşi declarăm că independenţa Kosovo „nu poate fi un precedent“ şi că situaţia României „nu e comparabilă“ cu cea a Serbiei, ne-am grăbit, totuşi, „uniţi în cuget şi-n simţiri“ ca niciodată, să declarăm că nu vom recunoaşte noul stat. De ce? Tocmai pentru că independenţa Kosovo chiar poate fi un precedent, şi pentru că situaţia României, chiar şi parţial, este comparabilă. Unitatea aproape fără fisură a clasei politice în chestiunea Kosovo este o măsură a fricii noastre, a nesiguranţei noastre în privinţa integrităţii teritoriale, ca şi a neîncrederii noastre în minoritatea maghiară din Ardeal. Pentru că ne e teamă în privinţa Transilvaniei, înfruntăm astfel Occidentul, plasându-ne stânjenitor de partea Rusiei şi Serbiei, ceea ce, în termeni de Realpolitik, ar putea avea consecinţe extrem de neplăcute. Riscul foarte mic al repetării scenariului Kosovo în Ardeal ne-a făcut orbi la uriaşul risc ca noi, oricum oaia neagră a Europei, să fim iarăşi în altă parte decât unde e lumea civilizată (chiar dacă aceasta greşeşte inexplicabil).
Ultimul lucru: cât de mare e riscul nostru de a pierde Transilvania? Aici hrisoavele şi întrebările eterne gen „cine-a fost primu-n Ardeal?“ nu folosesc la nimic, cum nu le-au folosit nici sârbilor. Ce e sigur este că suntem mult mai prost văzuţi în lume decât Ungaria. La o adică, marile puteri vor fi de partea lor. Depinde de noi să nu provocăm acest „la o adică“. O purtare ireproşabilă faţă de etnicii maghiari, o mai bună înţelegere a nevoilor sociale şi culturale ale acestei etnii valorează mai mult decât orice nerecunoaştere a provinciei Kosovo. Vocile care cer scoaterea UDMR de la guvernare, în acest moment, fac incomparabil mai mult rău decât tot ce-ar putea face UDMR pentru situaţia noastră politică. Riscul întăririi ultranaţionalismului, de ambele părţi, este real şi trebuie pus cu orice preţ sub control.
În privinţa atitudinii oficiale faţă de Kosovo, bănuiala mea e că vom deveni curând mai flexibili. Căci avem de ales între a avea dreptate lângă Rusia sau a greşi lângă Europa şi Statele Unite. O dilemă care ne solicită toate rezervele de înţelepciune.
Recomandările noastre
