Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > SENATUL EVZ: Radio Europa Liberă: informaţie, adevăr, speranţă (II)
SENATUL EVZ: Radio Europa Liberă: informaţie, adevăr, speranţă (II)

SENATUL EVZ: Radio Europa Liberă: informaţie, adevăr, speranţă (II)

Coşmarul lui Nicolae Ceauşescu a avut un nume: Radio Europa Liberă.

Pentru magnaţii şi politrucii regimului, transmisiunile acestui post de radio nu erau doar o concurenţă imbatabilă, ci şi o perpetuă sursă de anxietate (şi chiar de umilire). Nu ştiau ce pot opune şi nici nu aveau ce opune adevărului, se zbăteau penibil să găsească argumente pentru ceea ce nu putea fi nicicum demonstrat, se slujeau de diverşii veleitari, trepăduşi şi lachei dispuşi să scrie ce li se poruncea. În toate ţările Blocului Sovietic, emisiunile Europei Libere şi ale postului Radio Libertatea au contat imens în informarea onestă a cetăţenilor, în rostirea adevărului despre trecut şi prezent, în menţinerea vie a speranţei.

Radio Free Europe şi Radio Liberty au avut secţii de cercetare în care lucrau analişti competenţi (Michael Shafir, Vladimir Socor, Dan Ionescu, Anneli Gabany, Mihai Sturdza, spre a-i aminti numai pe unii dintre cei care au studiat chestiunile româneşti). Jocurile de culise ale nomenklaturii erau interpretate cu subtilitate, se analizau în profunzime semnalele de adâncire a crizei politice, sociale, morale. Nu subestimez rolul altor posturi de radio occidentale, dar adevărul este că prin natura emisiunilor, prin timpul alocat, prin originalitatea şi autonomia contribuţiilor, prin contactele directe cu aceste societăţi supuse experimentului totalitar de tip bolşevic, dar şi prin fascinaţia negativă pe care o exercită asupra birocraţiilor dominante, Europa Liberă a jucat un rol unic.

Am colaborat frecvent (vreme de câţiva ani săptămânal) la emisiunile româneşti ale acestui post de radio. Sunt şi azi colaborator al secţiei Moldova. Am transmis primul meu text (era, de fapt, un serial) în februarie 1983. Tema era "Nicu Ceauşescu şi socialismul dinastic din România". În noiembrie 1982 mă întâlnisem, graţie regretatului Liviu Floda (pseudonimul radiofonic al acestui respectat ziarist de orientare social democrată era Andrei Brânduş), cu profesorul Vlad Georgescu la New York. Directorul departamentului românesc m-a invitat să încep o colaborare constantă pe teme legate de ideologia şi practicile comunismului (sovietic, românesc, mondial), de polemicile intelectuale occidentale, de criza marxismului.

Nu mi s-a impus niciodată vreo temă, nu mi s-a schimbat vreun cuvânt în texte, am scris absolut liber. Mi-am ales subiectele în funcţie de temele mele de cercetare şi de ceea ce cred că a fost şi este aria mea de competenţă profesională, analiza mişcărilor şi ideologiilor totalitare. Am comentat tensiunile dintre liberali şi neoconservatori în Statele Unite, am scris despre resurecţia religiei în viaţa publică americană, despre reviste precum "Commentary", "Public Interest", "Encounter", "Partisan Review", "New York Review of Books" şi "Survey", despre Hannah Arendt şi Isaiah Berlin, despre Irving Kristol, Daniel Bell, Norman Podhoretz, Whittaker Chambers şi Sidney Hook, despre Robert Conquest şi despre Walter Laqueur, despre Jean-François Revel, Aleksandr Zinoviev, George Konrad, Agnes Heller, Milovan Djilas şi Raymond Aron. Am comentat agonia filosofiei din România şi degradarea disciplinei sociologice sub asaltul noilor dogmatici. Am polemizat cu ideologii regimului, dintre care nu puţini au renăscut după 1990 în spaţiul fesenist. Am accentuat rolul intelectualilor critici în eroziunea ideologiei oficiale.

În aceeaşi perioadă, la sediul din New York al RFE, l-am cunoscut pe Cornel Dumitrescu, jurnalistul din exil de care avea să mă lege o caldă prietenie, cel care avea să fie, alături de Dan Costescu şi Liviu Cangeopol, sufletul săptămânalului newyorkez "Lumea Liberă Românească". Textele le trimiteam prin poştă, eram înaintea internetului, iar faxul era încă destul de greu accesibil. Cele mai multe dintre eseurile mele au fost citite de Ioana Măgură-Bernard. După ani de zile, am fost onorat să scriu postfaţa cărţii de amintiri a Ioanei, apărută la Editura Curtea Veche. În 1984 am primit prima ameninţare cu moartea. Aveau să vină altele, şi povestea nici în prezent nu s-a încheiat.

Regimul comunist din Romania a dezvoltat o fixaţie nevrotică asupra Europei Libere ca "focar subversiv", o angoasă direct legată de rolul acestui post de radio în încurajarea reformelor interne, a mişcărilor disidente, a acţiunilor de protest nonviolent şi de susţinere a drepturilor omului în statele Europei de Est, deci şi în România. Transmiterea la RFE, în urma deciziei din 1987 a lui Vlad Georgescu, a amintirilor generalului Ion Mihai Pacepa (cartea "Orizonturi roşii", reeditată în 2010 de Humanitas) a dat o lovitură teribilă mitologiei naţional-staliniste, a exacerbat acutul deficit de credibilitate al regimului Ceauşescu. Împăratul s-a dovedit cu desăvârşire gol, pretenţiile sale de om providenţial au fost iremediabil spulberate.