Vladimir Tismăneanu: " Nu sunt multe cărţile despre care putem spune că şi-au pus pecetea asupra unui veac. "
Scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunistă din Polonia şi de a rămâne în Vest, eseul lui Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, publicat la Paris în 1953, a devenit un document esenţial al literaturii antitotalitare. Este vorba de o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunistă („Noua Credinţă“) asupra atâtor intelectuali din însângeratul şi absurdul secol XX. Articolul de faţă este un fragment din prefaţa celei de a doua ediţii româneşti a volumului Gândirea captivă, care urmează să fie lansat în cadrul colecţiei Zeitgeist pe care o coordonez la Editura Humanitas, la Târgul de carte Gaudeamus, sâmbătă, 22 noiembrie 2008.
La vremea publicării sale, scria Milosz în prefaţa din 1981, Gândirea captivă a provocat furia intelighenţiei de stânga de pe Rive gauche. Pentru Sartre, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir (ca să nu mai vorbesc de Aragon ori Elsa Triolet), Stalin era încă numele alternativei la execratul imperialism al unei Americi socotite pe cale de fascizare. Îşi suspendaseră raţiunea critică şi îşi plasaseră speranţa la Răsărit. Scria Milosz: „Aceia dintre compatrioţii lor care, precum Albert Camus, îndrăzneau să menţioneze reţeaua de lagăre de concentrare drept fundamentul însuşi al sistemului pretins socialist, erau ponegriţi şi ostracizaţi“.
Tema Gândirii captive, concentrată în discuţia asupa Ketmanului comunist ca expresie a schizofreniei mentale specifice universului totalitar, este de o perenă actualitate. Ceea ce s-a petrecut în aşa-zisele democraţii populare a fost o încercare de a obţine controlul total asupra spiritului uman. De aici şi rolul capital al condiţionării prin ideologie. Pentru marxişti, libertatea nu este o valoare autonomă, ci „necesitatea înţeleasă“. Adică explicată în funcţie de interesele şi scopurile partidului. Cum scrie Milosz: „Omul trebuie făcut să înţeleagă, pentru ca apoi să accepte. Cine sunt inamicii noului sistem? Cei care nu înţeleg“. În cazul lor, soluţia este glonţul, închisoarea, lagărul de concentrare. Ideologia devine astfel un instrument de anesteziere a conştiinţei morale şi o perdea de fum în spatele căreia se ascund pulsiuni şi acţiuni criminale. Într-o lume în care noii nihilişti de tipul lui Neceaiev organizează atentate teroriste în inima New Yorkului, la Londra şi la Madrid, avem toate motivele să gândim şi să regândim originile şi implicaţiile utopismului radical.
Milosz scrie despre oameni de care a fost apropiat şi a căror evoluţie postbelică l-a întristat şi uluit. Cazurile discutate pot neîndoios lumina comportamente şi raţionalizări similare în rândurile intelighenţiei din România. Mă gândesc la Jerzy Andrzejewski (Alfa), cel care a scris în anii ’50 romanul Cenuşă şi diamant, justificând cu sofisticate artificii viziunea comunistă asupra luării puterii. Alfa pactizase, îngenunchease, se autoconvinsese (efect ketmanic) că sistemul este nu doar inamovibil, dar şi „just“. Nu a semnat, în felul său, Petru Dumitriu acelaşi pact cu diavolul? Ulterior, Andrzejewski s-a raliat forţelor democratice, a fost un susţinător al studenţilor revoltaţi în martie 1968, al Comitetului de Apărare a Muncitorilor (KOR).
Beta a fost inspirat de cazul tragic al lui Tadeusz Borowski (supravieţuitor al Auschwitz-ului, autorul celebrului volum „Pe acest drum către camera de gazare, doamnelor şi domnilor)“. Itinerariul lui Delta este cel al unui poet care a virat de la naţionalismul şovin legat de ideile lui Roman Dmowski către un comunism oportunist. În fine, Gamma, modelat după comisarul ideologic Jerzy Borejsa, este înrudit cu militanţi gen Leonte Răutu ori criticul Paul Georgescu (amândoi impenitenţi leninişti). Un scurt fragment din portretul lui Gamma este revelator: „Loial Centrului, el a dat glas optimismului oficial, în timp ce în realitate, după anii petrecuţi în Rusia, era convins că Istoria este domeniul privat al diavolului şi că oricine serveşte Istoria semnează un pact satanic. Ştia prea mult pentru a mai păstra vreo iluzie şi îi dispreţuia pe acei naivi care continuau să le nutrească“. Numele lui Borejsa este invocat frecvent în interviurile cu foştii demnitari stalinişti purtate de ziarista Teresa Toranska, în perioada activităţii libere a Solidarităţii (august 1980-decembrie 1981) şi publicate apoi în samizdat.
L-am întâlnit de două ori pe Czeslaw Milosz. Prima oară la conferinţa despre rolul intelectualilor în schimbările din Europa de Est, organizată de Partisan Review în primăvara anului 1992. A doua oară, la un simpozion organizat la Universitatea Georgetown, din Washington, unde a vorbit, alături de Jeanne Hersch, despre umanism şi adevăr în lumea de azi. Mi-au vorbit mult despre el prieteni care l-au cunoscut îndeaproape, inclusiv Adam Michnik. Milosz a fost un mare poet polonez (laureat al Premiului Nobel) şi un cetăţean al lumii. Gândirea captivă rămâne una dintre piesele de rezistenţă ale literaturii demnităţii, o copleşitoare mărturie şi o analiză de o scăpărătoare luciditate a mirajului ideologic totalitar.
Recomandările noastre
