Mircea Mihaies: "Scosi din istorie, nerusinati si agatati de pulpana puterii ca sugarul de sticla cu lapte, ei contiua sa respire, desi in jurul lor s-a cascat vidul".

Nici dupa ce electoratul a scos cartonasul rosu, nici dupa ce spectatorii de pe margine le-au aratat obrazul, invitandu-i energic sa iasa din teren, conjuratii din pentagonul negru nu renunta la ceea ce stiu mai bine: la nesimtire si ticalosie.

Au transpirat pe la televiziuni, s-au dat de ceasul mortii prin sedinte de partid, si-au aruncat unii altora laturi in fata, dar de dus nu s-ar duce decat pe catafalc. Scosi din istorie, nerusinati si agatati de pulpana puterii ca sugarul de sticla cu lapte, ei continua sa respire, desi in jurul lor s-a cascat vidul.

Cum sa nu te ia un ras isteric, cand tocmai ei, nereformabilii, peroreaza despre „reforma clasei politice”? Deformati de obsesia puterii, infricosati c-ar putea disparea de pe scena politica, se dedau la cele mai incredibile scene, doar-doar se furiseaza din nou prin urechile acului.

Cosmarul din 19 mai a fost cu atat mai inspaimantator cu cat le-a aratat mai-marilor partidelor cat de nepregatiti sunt pentru infrangere. Structurile de conducere au devenit ierarhico-piramidale, astfel incat e aproape imposibil sa comunici, de la margine, cu centrul.

Un prieten penelist, om cu functii de reprezentare, imi marturisea ca nu exista niciun mijloc de influentare a clicii care ia absolut toate deciziile. Conclavul celor cincisprezece-douazeci de lideri ai partidului are in mana intreaga putere, iar directia e stabilita exlusiv in functie de interesele acestora.

Mai trist e ca nici macar cei douazeci de insi invocati nu au putere decizionala egala. Cam trei sferturi dintre ei sunt clientela celor patru-cinci-sase care fac cu adevarat jocurile. Aflat, asadar, la cheremul unei maini de oameni, partidul pare adeseori, pentru liberalul obisnuit sau pentru simpatizantul liberal, o corabie beata, gata sa se scufunde - asa cum tocmai se intampla - la prima furtuna mai serioasa.

Daca lucrurile sustinute de Ponta in dimineata lui 20 mai, si anume, ca la sediul central al altui partid bolnav, PSD, au venit, pe tot parcursul zilei de referendum, mesaje ultra-optimiste, de genul: „Conducem detasat!”, „Electoratul e cu noi!”, „Fiti linistiti, dictatorul pica!”, „Invingem la scor!”, inseamna ca traim in plin suprarealism.

Pot sa inteleg valurile de dementa iscate de echipa de zgomote de la Antena 3. Oamenii de acolo vad in viitor si stiu ce s-ar petrece cu salariile lor supraponderale in caz ca, Doamne, fereste!,  „motanul Felix” ar da de bucluc. Dar ca niste membri de partid din teritoriu sa-si minta in fata superiorii, e dincolo de orice imaginatie.

Figura descompusa a lui Geoana spune mai mult decat toate textele ranced-optimiste lansate prin aparatul propagandistic. Lasat in ofsaid de electorat, viciat de problemele de caracter ale „activului de partid”, PSD-ul se afla intr-un moment dramatic al existentei sale. Minciunile acumulate in 17 ani de nerusinare iliesciana plus experienta raportarilor false din timpul comunismului isi iau o neasteptata, dar cruda, revansa asupra supravietuitorilor paturii nomenklaturiste.

„Mladitele” partidului (de genul Serban Nicolae sau Corlatean) merg triumfator-sonticaind pe aceeasi panta a refuzului de a distinge albul de negru. Nu stiu unde au fost instruiti, dar viteza incredibila cu care intorc, ca pe-o manusa, realitatea si o prezinta drept opusul sau iti starneste admiratie: parc-ar fi niste funambuli cazuti de pe sarma direct in pavajul din piatra cubica, iar dupa ce-au aterizat cu scafarlia in muchia ascutita a granitului, se ridica plini de gratie  si-ti zambesc triumfator.

Asumarea responsabilitatii, atunci cand s-a produs, a venit indeosebi din partea unor marginali ai partidelor. Adica a unora care oricum n-aveau ce pierde. Dimpotriva, facand pasul in fata frontului, lumea a aflat de existenta lor. Tensiunea e atat de mare si disperarea atat de inspaimantatoare, incat liderii partidelor puse cu botul pe labe stiu ce risca.

Pot sa inteleg miza pe cartea imobilismului, desi o stim si ei, si noi ca nici Geoana, nici Tariceanu si nici acolitii lor nu mai au vreun viitor in politica mare. Prost sfatuiti, prosti jucatori ei insisi, au intrat in tunelul stramt pe care scrie un cuvant nemilos: „Decapitare”. Ca operatia va fi dusa la capat de propriile partide - rapid, nemilos, pentru a impiedica raspandirea cangrenei in organismul politic -, ori de electorat, in viitorul apropiat, e de importanta secundara. In cazul politicienilor invocati, nici macar versurile lui Eminescu nu se potrivesc: „Un mort frumos cu ochii vii”. Din simplul motiv ca ochelarii de tabla pe care-i poarta nu le mai pot ascunde teroarea din priviri.