Vladimir Tismăneanu: "Explozia socială din Republica Moldova a fost iminentă: regimul Voronin, clientelar, cinic, kleptocratic, a reuşit să antagonizeze mase largi, mai ales în rândul tinerilor".

Articolul de faţă conţine idei dintr-un interviu cu scriitorii basarabeni Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu, care urmează să fie publicat în revista „Contrafort”, la Chişinău.   Ce s-a întâmplat, de fapt, în Republica Moldova? În primul rând, s-a ajuns la o limită: o retorică găunoasă şi inconsistentă, combinând un naţionalism „moldovenist” apocrif cu leninismul rezidual, a creat o stare de nemulţumire generală. Este vorba despre un conglomerat ideologic menit să deconcerteze, să buimăcească, să năucească, să legitimeze travestiurile cele mai penibile.   Sentimentul că alegerile au fost măsluite a exacerbat această insatisfacţie. Revolta de la Chişinău este, de fapt, preludiul unei revoluţii anticomuniste autentice. Într-un fel, ea se aseamănă cu cea de la Braşov în noiembrie 1987: spontană, antitotalitară, expresie a unei resurecţii a spiritului civic.

Pe de altă parte, Manifestul Frontului Anticomunist creat de tinerii de la Chişinău leagă momentul revoluţionar de la Chişinău din primăvara lui 2009 de elanul formidabil al anului 1989: „Suntem puri şi transparenţi, nu suntem sclavii vreunei ideologii”. Nimic mistic, nimic primordialist, nimic tribalist în aceste cuvinte, ba chiar dimpotrivă.   La Chişinău a renăscut spiritul revoluţiilor din 1989: non-ideologice, non-eschatologice, non-teleologice, pe scurt non-utopice. Cel mai important mi se pare să nu se rateze acest moment de speranţă, mobilizarea civică, faptul că tinerii basarabeni au decis să trăiască în adevăr, să nu mai accepte moştenirea paralizantă, abjectă a lui „Homo Sovieticus”.

Partidele din opoziţie ar trebui să-şi calibreze discursurile în funcţie de noul prag de aşteptare creat după demonstraţii şi reprimarea lor sângeroasă.

Regimul Voronin este similar celui din România anilor 1990-1991. Ambele pot fi definite, utilizând conceptul filosofului politic Jacob Talmon, drept democraţii totalitare. Dar poate că nici aceeastă categorie nu surprinde natura poliţienească a regimului neo-comunist de la Chişinău, întrucât noţiunea lui Talmon presupune entuziasmul de masă în favoarea dictaturii.   Leninismul este un set de tehnici şi strategii menite să asigure perpetuarea unor regimuri dictatoriale bazate pe monopolul puterii de către o „avangardă” cu pretenţii izbăvitoare. Alternativa intolerantă „care pe care” rămâne în centrul imaginarului exclusivist al neocomuniştilor. Pasiunea revoluţionară s-a stins de mult, dar propensiunea pentru putere, viziunile manicheiste care împart spaţiul politic în „prieteni” şi „duşmani”, sunt în continuare substanţa esenţială a mentalului de tip bolşevic.   La două decenii de la revoluţiile din 1989, clica oligarhic-stalinoidă a probat că nu se teme să meargă pe urmele lui Ceauşescu. Ostateci ai teoriilor conspiraţiei, specifice formelor de gândire totalitară, Voronin şi partizanii săi au născocit comploturi externe spre a evita orice explicaţie endogenă a crizei. Fixaţia pe inamicul extern care controlează calul troian intern ţine de forma mentală totalitară.

Nu cred că propaganda neo-bolşevică va ajunge mult mai departe pe acest teren al isteriei abil intreţinute. Poate sunt eu excesiv de optimist, dar consider că presiunile occidentale îi vor constrânge pe comuniştii din Moldova să nu meargă până la capăt în direcţia dictaturii de tip Lukaşenko, cea pe care Adam Michnik a diagnosticat-o drept „bonapartism cu chip colhoznic”.

Regimul Voronin este rezultatul amneziei colective, sistematic intreţinute, faţă de trecut. A condamna comunismul presupune un veritabil „travail de deuil”, o asumare/explicare/ identificare a complicităţilor, dar mai ales o demontare a relaţiei dintre ideologie şi teroare. Când un filosof precum Slavoj Zizek afirmă senin că este nevoie de o „reluare a gestului leninist”, mă înfior.

Aşa cum ne demonstrează atât neo-gauchiştii români, dar şi modelele, inspiratorii lor intelectuali din Occident, stafia comunismului va mai bântui. Dar, în contextul documentaţiei irefutabile privind crimele acestei ideologii, bolşevismul mi se pare de-a pururi şi definitiv compromis.

În locul acelor „lendemains qui chantent” celebrate de autoproclamaţii intelectuali „progresişti”, milioane de oameni au fost forţaţi să trăiască în colonii penitenciare. S-a recurs la utilizarea aparatelor statale pentru a organiza, cu un monstruos sânge rece, omoruri în masă împotriva celor consideraţi drept „duşmani ai poporului”. Ceea ce s-a dorit a fi „utopia la putere” s-a dovedit a fi imperiul minciunii, al fricii, al delaţiunii şi ne-ruşinării etice.

A dispărut orice izvor real de auto-încredere, s-a evaporat credinţa celor până acum convinşi că au de partea lor Istoria Universală. Conştiinţa europeană trebuie să condamne ororile petrecute în veacul trecut. Acesta este şi scopul Declaraţiei de la Praga al cărei text consider că reprezintă o condamnare neechivocă a valorilor, politicii şi tradiţiei pe care se fundamentează regimul neo-totalitar de la Chişinău.