Mircea Mihăieş: "Ştiu că vi s-a făcut lehamite de orice: de preţuri, de politicieni, de căldura de afară, de aglomeraţia din trafic, de nesimţirea funcţionarilor, de aerul poluat, de dumneavoastră înşivă."
Suntem o populaţie epuizată de-atâta agitaţie sterilă, minţită cu televizorul, jefuită de oameni care-ar trebui să nu doarmă de grija populaţiei. Că respectivii dorm prea bine, se ştie. Cum să n-ai somnul lin, când te odihneşti pe conturi cu multe zerouri în coadă şi când o armată de sicofanţi abia aşteaptă să-ţi îndeplinească cele mai neînsemnate dorinţe? Se spune că parcarea Primăriei Generale rivalizează cu marile saloane automobilistice ale planetei - ba chiar le şi întrece! Bucureştenii s-au grăbit să-şi dea votul unor bieţi miliardari care vin la serviciu în maşini de lux, pentru a rezolva problemele vulgare ale unor amărâţi ce nu disting binele de rău şi autoprotecţia de sinuciderea în masă.
Un fost profesor mi-a sugerat ca atunci când mă copleşesc disperarea şi indignarea să-i recitesc pe clasici. Faceţi acelaşi experiment şi veţi constata că, la vreme de suferinţă, scriitorii mărunţi, aşa-numiţii „clasici de raftul al doilea“, sunt mai folositori decât autorii celebri. Marii clasici - nu numai la noi - şi-au dedicat energia sondării misterelor universului. Pentru ei, problemele cotidiene sunt demne de dispreţ. Mântuirea sufletului şi filosofarea pe marginea temelor existenţiale ultime nu le mai lasă loc să vadă şi dramele mărunte care ne macină nervii şi sănătatea.
Nu ştiu cine-l mai citeşte astăzi pe Gheorghe Brăescu. Scriitor de succes al anilor ’20-’30, el excelează în genul aşa-numitelor „schiţe vesele“, al micilor stampe decupate, umoristic, din viaţa cotidiană. Recitit astăzi, Brăescu îşi păstrează întreaga actualitate. Constaţ i cu tristeţe că societatea românească nu s-a schimbat, în profunzimi, absolut deloc. Ne mişcăm, ca într-un blestem, între aceleaşi şi aceleaşi coordonate, stabilite de la începutul lumii şi menite să facă din noi eterne victime ale eternilor escroci ai istoriei.
Iată, în varianta Brăescu, o mică întâmplare plină de sugestii, dezvăluită în dialogul despre Vasile, cel mai înstărit om din sat, între un boier aflat în trecere şi vizitiul Costachi:
„- Ai văzut gospodărie, Costachi? - Am văzut, conaşule... - Ei, ce zici? De ce nu-s toţi oamenii aşa? Pentru că beau... Ia să nu bea. Vezi, moş Vasile dacă n-a băut! - Aşa-i, conaşule, da’ iacă, o samă nu beau şi-s tot săraci, dacă nu-i de la Dumnezeu. - Crâşma, mă! Orice aţi spune voi, rachiul vă omoară. Moş Vasile (...) unde a ajuns, dacă n-a băut? Trebuie să fie fruntaşul satului... - Ba-i şi primar... - Ce spui? Bravo lui. De când? - Cum a ieşit de la închisoare. (...) - Da’ ce-a făcut? - A furat. - Vasile, mă? - Poi.“
Vasile fusese paznic de noapte la o fabrică de spirt, unde-l prădase pe proprietar: „A fost prins şi i s-a luat îndărăt banii. Da’ nu i-a luat pe toţi, adăugă filosofic vizitiul. Cinci mii de lei o scăpat, că-i avea ascunşi în altă parte... Cât l-o mai bătut jandarmii, şi degeaba! A zis că i-o chierdut pe drum şi pace... Amu’, când vine subprefectu’, la el trage...“.
Vă sună cunoscut? Vi se pare c-am avansat, fie şi cu un centimetru, în aproape un secol de minciună, furturi şi complicităţi întru ticăloşie? Şi astăzi, ca pe vremea lui Brăescu, baza vieţii publice din România e alcătuită din indestructibila alianţă a mărimilor politice şi-a „operatorilor de la bază“. Paznicul care-şi jefuieşte patronul, jandarmul care bate fără să obţină vreun rezultat, prosperitatea eclatantă a celui tocmai scăpat din puşcărie, alcoolismul cronic, „înrudirile“ vicioase ale infractorilor cu şefii politici sunt realităţi în mijlocul cărora trăim şi care ne marchează existenţa. Admiraţia sărăntocului Costachi faţă de hoţul şmecher Vasile explică de ce, în dispreţul lumii şi-al bunului-simţ, fruntaşi vor fi mereu escrocii şi hoţii, iar protectorii acestora, diverşii „subprefecţ i“ cu maniere de gangsteri. Aceasta e România - deloc fascinantă, dar eternă!
Recomandările noastre
