Marxismul nu a fost o utopie oarecare, ci una înrădăcinată în raţionalism, scientism şi cultul progresului. Dar a fost şi o formă extrem de sofisticată de romantism politic, ceea ce explică includerea lui Georges Sorel cu a sa glorificare a violenţei în istoria marxismului. Ori a unui Frantz Fanon, profetul răzvrătirii "oropsiţilor vieţii", vestitorul mesianismelor revoluţionare tiersmondiste.
Voluntarismul frenetic şi spiritul revoltei se întâlnesc în marxism cu determinismul teleologic. "Oamenii fac istoria, dar o fac în condiţii determinate". Libertatea este limitată de necesitate, este de fapt "necesitatea înţeleasă". "Omenirea nu-şi pune decât probleme pe care le poate rezolva". "Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea, problema este de a o schimba". "Proletariatul nu are de pierdut decât lanţurile, el are o lume de câştigat". "Armele criticii, critica armelor", "Ceasul din urmă al exploatării capitaliste a sunat, expropriatorii sunt expropriaţi", "Religia este opiu pentru popor", "Proletariatul german este moştenitorul filosofiei clasice germane".
Este vorba de breviarul unei vulgate materialist-istorice care a izbutit să devină o ideologie galvanizantă. Deci nu o "ideologie rece" cum credea un altminteri excepţional cunoscător al marxismului, Kostas Papaioannou, ci una fierbinte, clocotitoare, intoxicantă, care promitea izbăvirea universală. Câte milioane de speranţe nu s-au agăţat de aceste formule quasi-magice crezând că se află pe calea către imperiul libertăţii. Eclesiologia leninistă avea în centru auto-desemnata avangardă, formată din revoluţionarii de profesie, cei care ştiau "ce-i de făcut".
Mai târziu, Ernesto "Che" Guevara avea să proclame: "Datoria oricărui revoluţionar este să facă revoluţia". Vulcanicul său anti-americanism (raţionalizat în anti-imperialism) exploda în sloganul: "Să creăm două, trei, multe Vietnamuri! Cominternului leninist îi urma, după decenii, Tricontinentala castro-guevaristă. Scria Lenin, anatemizându-l pe Karl Kautsky: "Nu este marxist acela care nu recunoaşte necesitatea dictaturii proletariatului". Cei care se îndoiesc de această necesitate "obiectivă" devin ei înşişi "inamici obiectivi", renegaţi, "social-fascişti", sunt osândiţi la excomunicare. Este istoria însângerată a sectelor chiliastice, a minorităţilor iluminate, de la anabaptişti la iacobini şi neo-iacobini. Iar dictatura proletariatului se exercită fără cruţare, este totală şi nu este "îngrădită de vreo lege". Astfel se ajunge la completa omogenizare a corpului social, la eliminarea alterităţii şi în final la exterminarea ei.
Sigur, la Marx aceste idei se aflau într-o fază embrionară, erau "ipoteza comunistă" în stare pură şi ambivalentă. Poate ca Marx s-ar fi îngrozit el însuşi de consecinţele tezelor sale. Cum îngrozit a fost Ivan Karamazov văzând cum a înţeles Smerdiakov să-i traducă în crimă ideile. Ori Stavroghin când a intuit oripilat logica lui Verhovenski. "Vinovaţi fără vină", scrie filosoful marxist Ion Ianoşi. Oare?
Constat că mai sunt unii care aşteaptă "revenirea" duhului lui Karl Marx. În posteritatea lui "Che" Guevara, ei par să spună: "Pe veci cu Carlos Marx!". Departe de a le da fiori, ei invocă fantome, îi salută pe "revenants". Jubilează între spectre. Capacitatea umană de auto-hipnotizare, de emasculare voluntară a spiritului critic, de îmbrăţişare a unor mituri politice (iar marxismul este un mit politic cu o forţă mobilizatoare formidabilă), deci această capacitate este, se pare, infinită. Ceea ce nu înseamnă că nu există trezire, că iluziile sunt ineluctabile, inalterabile şi veşnice.
În monumentala sa trilogie, Leszek Kolakowski discută pe larg conflictul ireconciliabil dintre marxismul de orientare bolşevică (variile chipuri ale leninismului, inclusiv hegeliano-marxismul gnostic de tip Lukacs şi Gramsci) şi direcţiile social democrate reformiste. În ceea ce priveşte "actualitatea lui Marx", aş vorbi mai degrabă despre un moment post-marxist. Între altele, se petrece acum o cotitura teologică (spre a relua termenul sociologului Goran Therborn de la Universitatea Cambridge). Cum notează gânditorul american Leon Wieseltier, filosoful neo-marxist Alain Badiou exaltă un fel de eschatologie a "evenimentului" ca "sinteză între revelaţie şi revoluţie", între Sf. Pavel, Robespierre şi autorul "Capitalului".
Deci, atât cât are o prezenţă intelectuală reală, marxismul se consumă în acest spaţiu rarefiat al unor dezbateri academice sectare. Atunci când vorbim despre Marx, ar fi util să cunoaştem marile repere ale marxologiei. Altminteri, există riscul cantonării într-un jenant diletantism combinat cu ceea ce se cheamă gândirea deziderativă.
Recomandările noastre
