Vladimir Tismaneanu: "Prin eseul sau "Despre ura", Gabriel Liiceanu ofera unul dintre cele mai frumoase si adevarate texte ale literaturii antitotalitare."

Izvorat dintr-o irepresibila pasiune morala, inspirat deopotriva de dezgustul in raport cu infinitul tupeu al lacheilor, dar si de o imensa dragoste pentru semenii sai, umiliti si insultati de profitorii tim-purilor de tristete si injosire, Liiceanu trage un bine-venit semnal de alarma, opunandu-se pe fata turpitudinii si infamiei.

Ca unul care am scris admirativ despre „Jurnalul de la Paltinis”, intr-o cronica transmisa in epoca la Europa Libera, nu pot sa nu observ continuitatea demersului metafizic si moral al ganditorului roman. Paginile despre Marx si Lenin surprind exact modul in care certitudinile oraculare se convertesc in realitati concentrationare. Este vorba de consecintele „urii din pornire” inzestrate cu acoperamant ideologic.

La ceasul in care ni se comunica, cu dubios aplomb, ca intelectualii ar face mai bine sa nu se amestece in chestiunile publice ori, daca o fac, sa fie atenti sa nu cada intr-un mortal „partizanat”, Gabriel Liiceanu isi asuma, deschis si transparent, pozitia de intelectual democrat. In acest caz, o spun apasat, nu este vorba de o „tradare” a intelectualilor, ci, dimpotriva, de onoarea lor.

In plus, le-as sugera celor care il tot invoca pe Julien Benda, sa tina cont ca teza sa (nuantata ulterior) risca sa conduca la grave intarzieri de reactie in raport cu ascensiunea dictaturilor revolutionare de dreapta si de stanga. In acest sens, o stim de la Daniel Halevy, apoi de la Aron si Camus, intelectualul trebuie sa fie un spectator angajat. A nu consimti la raul din jur este o forma de a-ti fortifica propria statura verticala. Nu orice proiect politic este prin definitie cinic. Cand Cetatea se intalneste cu mari amenintari, intelectualii democrati nu-si pot permite sa se mentina voios-indiferenti.

Afirm acest lucru ca replica la acele declaratii iresponsabile care atribuie intelectualilor solidari cu proiectul de reconstructie institutionala si morala propus de Traian Basescu tot felul de motivatii meschin-oportuniste, ba chiar si propensiuni de extrema dreapta. A-l categorisi pe Liiceanu drept intelectual extremist, opus democratiei, mi se pare o stupiditate bazata pe resentimente prea firav camuflate pentru a fi luate in serios.

Scriind despre comunism ca forma suprema de organizare intelectuala a urii, el confirma o pozitie impartasita de intreaga traditie a disidentei democratice. Opozitia sa fata de totalitarism, fascist ori comunist, este una ce tine de ordinea insasi a valorilor liberale: respectul pentru individ si drepturile sale, refuzul inregimentarilor bigote, curajul de a rosti adevaruri incomode riscand sa torpileze diversele conformisme placide.

Liiceanu este un om al inaltei temperaturi etice, ceea ce poate starni reactii cat se poate de diverse: de la sustinatori neconditionati la adversari ireductibili. I se reproseaza ca ar poza in „erou al anticomunismului”, cata vreme tot ce a sustinut este ca a trecut prin anii dictaturii fara sa pactizeze cu fortele Raului. Au sarit impotriva sa personagii ignare care si-au permis sa debiteze cele mai aiuritoare imbecilitati, trogloditi pozand in eruditi, incapabili sa inteleaga ce inseamna sa trudesti o viata pentru a-l impamanteni pe Heidegger in casa limbii romane.

Tipologia complicitatilor si abdicarilor intelectuale din anii comunismului imi aminteste de exceptionalul eseu al lui Dorin Tudoran, „Frig sau frica”. „Ura” benigna, impotriva dictaturii scelerate si a prelungirilor ei, in fapt o expresie a revoltei, nu este catusi de putin din aceeasi familie cu aceea miseleasca, parsiva si ticaloasa pe care au practicat-o si o practica cei pe care nu-i putem numi decat fiinte ale subteranei. Liiceanu nu le cere nimic acestor sacali decat sa stea cateva clipe tacuti, sa nu-si mai exhibe public nimicnicia agresiva si sa admita ca timpurile lor au trecut.

Nu vom conteni sa ne intrebam de unde au venit „chemarile” radicalismului comunist, cum se poate explica prabusirea etica a atator figuri de marca la un tip de retorica scientista si fals-umanista. Liiceanu descopera secretul seductiei comunismului in chiar aceasta strategie de organizare a urii. Comunismul a reprezentat o gramatica a frustrarii si invidiei. A fost gelozia sociala absoluta. Exterminismul social comunist, contrapartea celui rasial al nazistilor, se voia apoteoza iubirii, dar era, de fapt, pe urmele lui Sigaliov din „Demonii”, culmea nihilismului etic.

Comunismul, de la fondatori si pana la experimentele cele mai brutal-genocidare, este un construct intemeiat pe ura. Postcomunismul nu se va elibera de mostenirile predecesorului sau istoric pana nu va recurge, sistematic si fara false pudori, la demistificarea proiectului ideologic terorist care s-a pretins unul al iubirii si a fost, in fapt, expresia masluirii nerusinate a ideii de Bine. Cu cuvintele lui Liiceanu: „Ura goala are eficienta unui arc cu sageti, a unei flinte care trage o singura data. Prevazuta cu ideologie, ea devine o arma cu repetitie”.