Precizez de la bun început că nu sunt şi nu pot fi vizat de niciun paragraf, punct sau subpunct din recent votata Lege a lustraţiei.
Nici un membru al familiei mele, nici una dintre rudele mele apropiate sau depărtate n-au deţinut funcţii în cadrul partidului comunist sau în Securitate. Nu pot fi bănuit, prin urmare, că fac o pledoarie în folos propriu. După cum nici cei mai turbaţi detractori nu vor detecta în scrisul şi în atitudinea mea vreo urmă de simpatie pentru vechii sau noii comunişti. Mai mult, am scris - îmi dau seama acum, greşind - în favoarea adoptării legii.
Deşi în urmă cu doi ani avertizam într-un articol asupra caducităţii sale şi contra-reacţiilor pe care le-ar putea naşte, ulterior m-am lăsat convins, din simpatie şi respect pentru oameni remarcabili precum Teodor Mărieş, Sorin Ilieşiu ori prietenii din Societatea Timişoara. Am comis o eroare pe care ţin să o fac publică.
Primul motiv pentru care mă despart de suporterii legii e perfecta ei ineficacitate. Pe cine lustrăm, de fapt, la douăzeci de ani după căderea regimului comunist? Pe Ion Iliescu? Cu nasul lui de vulpoi înnăscut, s-a „lustrat” singur la recentul Congres al PSD. Ce mare victorie repurtează democraţia şi anticomunismul dacă e înlăturat din ultima poziţie publică pe care-o mai deţine, cea de preşedinte al Colegiului Naţional al Instituţiei Revoluţiei Române? În rest, poate vreun activist-doi de prin judeţe să fie obligaţi să se dea deoparte. Mi se va replica, fireşte, că există o valoare terapeutică şi o valoare morală într- o astfel de lege. Or fi existând, dar eu, unul, chiar nu le văd. E doar un fel de pumn ridicat în urma acceleratului care-a trecut prin haltă fără să oprească.
Al doilea ţine de felul, inacceptabil într-o societate democratică, de a stabili vini colective. Fără să merite acest privilegiu, activiştii şi securiştii sunt puşi pe picior de egalitate cu categorii care, de-a lungul vremii, au fost tratate la fel: evreii, ţiganii, culacii, homosexualii. Nu putem sta, în mileniul al treilea, pasivi în faţa unui astfel de abuz, chiar dacă ideea din care s-a născut e cât se poate de legitimă. Viaţa m-a învăţat să cred în butada care spune „mai bine să scape zece vinovaţi decât să fie pedepsit un nevinovat”.
Modelele despărţirii de comunism ar fi trebuit să le reprezinte fie comisiile de denazificare, fie procesul de la Nürn berg, nu lipirea pe uşa instituţiilor publice a unei foi penibile în conţinut şi jenante prin consecinţe. Ar fi trebuit să-i vedem pe fiecare la chip, nu să-i facem pierduţi în dosul unei liste arbitrarii de funcţii şi grade.
O Lege a lustraţiei... perpetue ar trebui să vizeze interzicerea de acum înainte (şi nu de acum înapoi!) a ideologiei comuniste şi a partidelor comuniste, nu vânarea cu gloanţe oarbe a unor pisici ramolite. Sunt curios dacă parlamentarii şi activiştii noştri civici au suficientă snagă pentru o astfel de lege, cu adevărat utilă.
Al treilea - şi cel mai îngrijorător - e precedentul periculos pe care-l creează. Nimeni nu-mi mai garantează, din acest moment, că în doi sau cinci sau zece ani un parlament la fel de liber-schimbist precum acesta nu va trece o lege prin care li se interzic drepturi civile, de pildă, celor care-au fost membri ai Societăţii Timişoara. Sau celor care au colaborat la „Academia Caţavencu” ori scriu la platforma „Voxpublica”. Sau celor care nu sunt pe placul lui Ponta ori Crin Antonescu. Se va putea opune cineva unor astfel de abuzuri?
Vor mai exista, după ce ne trece satisfacţia că fostul primsecretar Iliescu e, în fine, scos pe tuşă (dar scos cu toate privilegiile, pentru că nu i se ia nici maşina oficială, nici biroul, nici pensia şi nici măcar casa atât de legal dobândită...), argumente să bareze un act prin care ar putea fi puşi la zidul infamiei membrii asociaţiilor şi organizaţiilor civice? Ca întotdeauna, am pus caii înaintea căruţei: nu avem o lege care să condamne statul şi ideologia comuniste, dar avem una care-i condamnă pe unii comunişti.
Exact aceeaşi logică a dosarelor de securitate: ofiţerii şi schingiutorii sunt nişte îngeri, pe când turnătorii sunt marile bestii. E uluitor să constaţi că oameni care au suferit efectiv în timpul dictaturii ajung să se comporte astăzi după preceptele pe care, în teorie, le abhoră. Pentru a avea ultimul cuvânt în răfuiala cu istoria (o răfuială, de altfel, platonică) au renunţat la orice prudenţă în bătălia imprevizibilă cu viitorul. Faptul că legea a fost adoptată atunci când ea nu mai putea fi decât un trofeu inert, bun de pus într-o vitrină, e o ironie a vieţii noastre publice.
Aşa cum n-am admis existenţa crizei decât după ce ea a făcut ţăndări totul în jur, aşa am procedat şi în acest caz: am ţinut în carantină o lege care, la timpul potrivit, ar fi putut fi excepţională. Acum, ea nu e decât, în limbajul Curţii Europene a Drepturilor Omului, o „discriminare nejustificată”, iar în limbajul comun ar putea ajunge să ilustreze categoria „idei inoportune a căror vreme a sosit”.
