Când a ieşit din ilegalitate, PCdR, o formaţiune sectară şi marginală, avea nevoie disperată de intelectuali de încredere, ori, mai precis spus, de personaje care să pozeze în intelectuali. Mai întâi Iosif Chişinevschi, apoi Leonte Răutu s-au dedicat recrutării şi promovării cadrelor "frontului ideologic". Între cei desemnaţi să vorbească în numele partidului, la loc de frunte s-a situat ilegalistul basarabean Nicolae Morar (1912-1998), unul dintre zbirii culturali cei mai inveteraţi din anii ‘50.
Moraru a fost un impostor, un semidoct cu ifose a cărui cultură, precară şi superficială, se limita la un marxism primitiv şi la canoanele esteticii realismului socialist. A fost un rusificator înverşunat al culturii româneşti. Student neterminat, asemeni lui Răutu, lui Ştefan Voicu, ori Ofeliei Manole, a fost unul dintre militanţii fanatici ai clandestinităţii comuniste. A intrat în mişcarea comunistă ilegală, activând între 1930 şi 1934. N-a ajuns să vorbească vreodată bine româneşte, accentul său rusesc era prilej continuu de zeflemea. Vorbea apăsat despre "iestetica" marxistă, despre "ietica comunistă" şi despre "iepoca" revoluţiilor proletare.
Înscris în 1930 la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, a fost arestat în 1934 şi trimis în închisoare pentru activitate politică clandestină. A fost închis 10 ani (la Iaşi, Doftana, Bucureşti, Târgu Ocna, Târgu Jiu), jucând rolul de "instructor cultural": a organizat seminarii pe teme literare pentru camarazii de detenţie, a trimis articole la reviste de stânga, a făcut traduceri (romanul "Aşa s-a călit oţelul" de N.A. Ostrovski, una dintre cărţile fundamentale ale propagandei eroic-populare a stalinismului).
S-a cunoscut în închisori cu cei care aveau să conducă PCR după 23 august 1944, membrii nucleului dominat de Gheorghiu-Dej. A fost urgent propulsat în funcţii de mare influenţă în domeniul presei, al propagandei, "îndrumării" şi controlului creaţiei literar-artistice. În timpurile în care democraţi autentici precum Petre Pandrea, N. Mărgineanu, N. Carandino, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu zăceau în închisori, când Lucian Blaga, Mircea Florian, P. P. Negulescu fuseseră eliminaţi din învăţământ, când G. Călinescu, Tudor Vianu şi Liviu Rusu erau supravegheaţi pentru fiecare cuvânt pe care-l rosteau, Nicolae Moraru, acest sfertodoct cu tupeu, a prosperat, alături de alte figuri ale iesteticii de partid, între care un Marcel Breazu şi un Nestor Ignat.
Nikolai Moraru nu a fost (doar) un exponent al sociologismului vulgar, ci al primitivismului vulgar. A fost numit profesor universitar şi şef al Catedrei de estetică la institutele de arte din Bucureşti (1948-1968). Un exemplu de prelegere intrată în legendă: "Mondarian s-a căţărat în ghelikopter, a văzut casele milionarilor de pe Coasta de Azur şi le-a zugrăvit pătrăţică după pătrăţică". Aşa înţelegea Moraru arta modernă.
A rămas însă până la sfârşit un fanatic. Când fiul său a cerut emigrarea spre Israel, în anii ‘70, Moraru s-a adresat "forurilor competente" spre a-şi exprima dezacordul. Se spune că ţineau în casă o gazetă de perete, cu un fel de grafic al succeselor şcolare. L-am cunoscut prin anii ‘70, tatăl meu făcea traduceri pentru redacţia publicaţiilor pentru străinătate. Se cunoşteau din ilegalitate. La acea vreme, Moraru poza în adept al liniei de independenţă faţă de Kremlin. Mi s-a povestit că la un moment dat secretara a intrat în biroul său să-i spună că îl caută Moscova la telefon. Întâi a sărit în picioare, s-a repezit să răspundă, apoi s-a aşezat ţanţoş pe scaun şi a rostit grav cuvintele: "Moskva? Să aştepte, noi nu ne placanim". A încetat din viaţă în 1998, o relicvă a tristelor timpuri când cultura românească a fost supliciată în numele unor comandamente ideologice aberante. Comentariile la acest articol sunt suspendate!
Recomandările noastre
