Din 2007 încoace, am încetat să-mi pun fie şi cea mai firavă nădejde în liberali.
Trădarea lui Tăriceanu, flancat de Dinu Patriciu, a readus de la groapă comuniştii lui Iliescu, al căror prohod ni se păruse că-l cântăm în urma alegerilor de la sfârşitul lui 2004. Ca de atâtea ori în istorie, liberalii s-au dovedit utili (şi odioşi) "tovarăşi de drum". Poate nu strică să readuc în memoria scurtissimă a făcătorilor de opinie de azi supranumele, "Trădiceanu", dobândit de şeful liberal prin alungarea P.D.-ului de la guvernare. Nu de alta, dar prea se rescrie cu neruşinare istoria recentă a ţării. Apăruse atunci un curent prin care se urmărea întărirea dreptei româneşti - numai că liberalii vopsiţi n-aveau de-a face nici cu piaţa liberă, nici cu talentul în afaceri. Lor le plăcea sânul dulce al bugetului de stat. Astfel încât s-au lăsat încălecaţi de PSD, partidul-căpuşă care le garanta accesul la resursele publice. La urma urmelor, ei se îmbogăţiseră pe vremea guvernării Năstase, şi nu după preluarea puterii alături de PD.
Exemplul cel mai eclatant îl constituie evoluţia averii lui Dinu Patriciu. Când a început să-şi pună în practică ideile proprii, banii s-au evaporat ca apa în Sahara. Nu e lună în care să nu auzi că afacerile sale sfârşesc lamentabil, la tribunal, prin declararea falimentului. Păcat de ziarul "Adevărul", păcat de jurnaliştii de la "Dilema veche", pe care "miliardarul" petromidian i-a lăsat fără salarii de luni de zile. Neo-guţismul lui Tăriceanu şi-al acoliţilor săi a dovedit că acest partid nu învaţă nimic din lecţiile istoriei. Cum ar fi putut să înveţe, când garda veche a partidului era alcătuită dintr-o serie de turnători care de care mai scârbos?! Călcaţi în picioare de pesedei, liberalii şi-au găsit un conducător nu doar lipsit de scrupule (la acest capitol, şi Tăriceanu era tare!), ci şi total aservit ciumei roşii.
Lătrău infatigabil, cu o virtuozitate a învârtirii limbii în gură ce i-ar umple de oftică pe claunii de la Circul Kludsky, Antonescu s-a înconjurat de o gardă pretoriană a cărei agresivitate produce paralizie. N-am auzit (şi am auzul fin!) din partea liberalilor roşii o singură idee constructivă. Ei ştiu doar să calce în picioare, să înhaţe şi să prăduiască. Zilele trecute, cândva talentatul actor Mircea Diaconu, azi un procuror întunecat, ros de vanitate şi desfigurat de ură, dădea glas programului politic al opoziţiei: "Facem tot posibilul să blocăm lucrările Parlamentului!" Poate că asta i-au cerut, când l-au votat, oamenii din Argeş. Poate că aşa e pe acolo obiceiul: te angajezi la o firmă şi decretezi imediat că rolul tău nu e să munceşti, ci, cu barosul în mână, să dărâmi utilajele şi să-i atingi la scăfârlie pe tovarăşii de serviciu.
Pentru Mircea Diaconu, nu există o majoritate alcătuită din parlamentari aleşi în mod democratic, ci "mizeria asta de majoritate". Incredibil! Cu ce e mai onorabilă alianţa parafată la tribunal între piraţii liberali şi stânga cleptocratică de sub pulpana lui Iliescu? De ce-ar fi "mizerabilă" asocierea la guvernare a trei formaţiuni care măcar în chestiunile majore au dovedit o neaşteptată responsabilitate? Dacă mâine dl. Diaconu ajunge ministru propulsat de-o majoritate politică zdrobitoare, şi nu fragilă, precum cea de acum, "mizeria" dispare? Nu l-am auzit protestând când partidul său, care avea cincisprezece la sută, era susţinut în parlament de un colos de optzeci la sută. Atunci, majoritatea nu era "mizerabilă". Cu o astfel de concepţie visceral anti-democratică - şi anume, ca ţara să fie condusă de minoritate, nu de majoritate —, portofoliul de ministru se va dovedi prea mărunt pentru astfel de nechezături dictatoriale. Efectul lor e unul singur: de-acum, denumirea de senator (liberal) devine interschimbabilă cu numele faimosului Incitatus.
Recomandările noastre
