Poate doar ca să facem crize de nervi şi să ne gândim bovaric la revoluţie. Să ne tot uităm, fără a înţelege aluzia, cum se sparg vitrinele şi cum iau foc maşinele prin alte locuri şi să nu ne prindem nicicum după atâta timp că sistemele ştiu să se redreseze şi să se restaureze într-o formă mai eficientă, pentru a administra mai profund şi subtil tirania.
Ca să stăm cu gura căscată la emisiuni despre carne otrăvită şi căutarea guvernului perfect, care o să ne facă pe toţi mai buni şi mai fericiţi, aşa cum ne fac luminiţele de pe bulevardele principale la vederea cărora merită să claxonăm de bucurie, sălbatic, imbecil, dar sincer. Ca să stăm la coadă ca în vremurile bune, ocupând tot spaţiul disponibil, respectând în continuare regula de aur a speciei cu căciulă în loc de creier: mănâncă usturoi, nu te spăla, îmbrânceşte, dezbină, urlă şi stăpâneşte ghişeul. Ca să ne mirăm de toate întâmplările absurde din viaţa noastră şi să le povestim etern mai departe, la schimb cu întâmplările altora. Ca să ne întrebăm unde sunt oamenii suportabili care au nevoie de lucru, atunci când întâlnim idioţii care ar trebui expuşi la Antipa. Să nu uităm că trebuie să protejăm şi mediul, să ne bucurăm că au să scoată filamentul din becuri, să facem gesturi caritabile de sărbători şi să punem multe lumini pe case, pentru că aşa e creştineşte şi iarna nu se ia în calcul încălzirea globală. Ca să fim dezamăgiţi de fiecare dată când îl lăsăm pe liberul arbitru să hotărască în numele nostru.
Unica soluţie, nicio revoluţie. E mai sigur să uităm sau să nu încercăm să aflăm că totul se repetă, şi crizele, şi greşalele noastre şi ale greşiţilor noştri, şi ambuteiajele şi speranţele neîntemeiate şi bucuriile fără cotă de piaţă. Sănătos este să crezi că schimbarea stă în dispariţia unor gropi şi apariţia unor magazine, în confortul de a plăti cu cardul, în răcoarea înjurăturilor, în insistenţa de a nu învăţa niciodată să spunem nu, atunci când nu e nimic mai simplu de făcut. Ca să ne lăsăm de fumat e suficient să nu mai fumăm, ca să slăbim, să nu mai mâncăm, dacă ne e sete, bem nişte apă, că e hidratantă. Ca să nu ne punem problema dacă mai dorim să revedem, ca să mâncăm dacă plătim şi să fim atenţi să nu ne fure la cadastru la centimetri, pentru că centimetru cu centimetru se face metrul. Ca să nu ne vină să credem că sunt spitalele de psihiatrie pline de oameni bolnavi care cred că lumea e urâtă şi murdară şi că ceea ce contează pe lume e sa fie căldură, dreptate, morală, să se mărească pensiile la milionari şi să admirăm natura la televizor. Ca să credem că totul se trage de la faptul că s-a ticăloşit lumea şi s-au înmulţit inundaţiile, că e numai răutate pe lume şi de-asta nu ne simţim noi bine şi nu ajungem să fim şi noi fericiţi ca oamenii din reclame, care sigur sunt străini. Ca să nu vorbim prea mult despre cât de aproape este diavolul de urâţenia pe care o cultivăm ştiinţific în jurul nostru, pe care o transmitem plini de înţelepciune generaţiilor următoare, de starea asta de sfârşit al lumii care se amână din lipsă de fonduri sau din cauză de bilete nevândute. Ca să nu ne îngrijorăm că părţile de frumuseţe pe care le apucăm sunt din ce în ce mai mici, atât de mici că nici nu ne mai obosim să le căutăm. Ca să rămânem în aceeaşi găleată, plină de case portocalii, geci cenuşii, din care nu se mai distinge nimic, în care totul e înghiţit de mutrele astea care pot să zâmbească doar când se filmează. Pentru a ne bucura că se ieftineşte benzina cu doi bani şi pentru a vedea cum libertatea reînvie în luptele duse de galeriile de fotbal şi de şoferii revoltaţi. Ca să ne facem cadouri ieftine care să dea scump, să ne pupăm toţi între noi, dar să nu le iertăm pe vânzătoarele din supermarketuri pentru neajunsul de a se fi născut, să petrecem nopţi albe de neuitat la cumpărături şi să le dăm dracului de bani, că o dată în viaţă e apocalipsa din 2012. Ca să nu ajungem să ni se pară inuman să nu trăim niciun pic în starea de graţie. Şi ca să fim siguri că următoarea staţie este întotdeauna ori pe partea stângă, ori pe partea dreaptă.
Recomandările noastre
