Horia-Roman Patapievici: "Singurul regim politic in care infamia verbala are efectul unei agresiuni fizice este democratia".

Incep prin articolul de azi un serial, in care voi incerca sa arat patru lucruri: care este miza luptei politice de azi; de ce s-a ajuns la diabolizarea intelectualilor; de ce sunt importante notiuni precum cea de centru (pentru igiena dezbaterii publice) ori cea de moderatie (pentru buna functionare a democratiei); in fine, de ce relatia cu opinia publica la care a ajuns lumea politicii si presa este gresita si nu incurajeaza progresele noastre democratice. 

Democratiile sunt regimuri politice bazate pe cuvant. Cuvintele aleg, si tot ele te fac ales. Ele construiesc si distrug cariere; fac si desfac reputatii. Virtuozii cuvintelor, in democratie, devin conducatori (demagogi ori oameni de bine).

Cei care nu stapanesc arta cuvantului sunt inevitabil impinsi spre pozitii secunde, de sforari, tehnocrati ori administratori. Intre opinia publica si actorii publici nu exista, in democratie, decat un singur instrument de legatura: cuvantul.

Cuvantul este instrumentul universal al democratiei nu pentru ca democratia ar fi esentialmente bazata pe trancaneala (cum sustin unii din criticii ei), ci pentru ca opinia publica este baza oricarei legitimitati, iar mecanismele prin care se formeaza opinia publica sunt esentialmente determinate de persuasiune, liber arbitru, consimtamant, discernamant si critica depind, adica, de administrarea libera a cuvantului.

Una dintre consecinte este ca in democratii se poate ucide cu ajutorul cuvintelor. Aparatul de stat, care are la dispozitie masinaria statului, face aceasta treaba cu decrete si paragrafe de legi; actorii publici, care pot realiza ceva numai mobilizand opinia publica, o fac cu ajutorul formulelor de discreditare.

Singurul regim politic in care infamia verbala are efectul unei agresiuni fizice este democratia. Din respect pentru drepturile omului, democratia cunoaste uzul catorva formule clasice de discreditare: „rasist”, „antisemit”, „legionar” etc. Asa cum democratia antica se separa de potentialii tirani prin ostracizare, exilandu-i, democratiile moderne se delimiteaza de cei care ii nesocotesc codurile etice prin discreditare, semnalandu-le prezenta publica printr-o eticheta-stigmat.

Rasistii (de pilda) nu sunt arestati, in democratie, sunt pur si simplu stigmatizati prin eticheta care ii discrediteaza. Aceasta este partea nobila a mecanismului. Partea lui ignobila iese la iveala atunci cand etichetele de discreditare nu sunt justificate; atunci cand eticheta „rasist” este aplicata cuiva care nu este rasist, cu scopul de a-l demoniza, de a-l demonetiza, pentru ca, in final, sa fie scos din circuitul credibilitatii publice.

Adeptii corectitudinii politice recurg adesea la acest procedeu pentru a-si discredita adversarii de idei. O surpriza a fost sa descopar ca aceasta tehnica de lupta, murdara oricum am lua-o, a fost adoptata de presa impotriva unor intelectuali, care sunt sistematic taxati, ca ceva infam, drept „intelectualii lui Basescu”.

Inainte de a demonta falsul si rautatea formulei, un scurt istoric. Totul a inceput cu „Apel catre clasa politica” (7 februarie 2007), un text prin care un grup de cincizeci de cetateni cu profesii intelectuale diagnostica instalarea unei grave crize politice si cerea clasei politice sa se abtina de la initierea procedurii de demitere a presedintelui, care nu este o solutie, ci o agravare incontrolabila a ei.

Intr-un moment de o alta gravitate istorica, un apel de intentie similara au adresat universitarii romani lui Ion Antonescu, in timpul razboiului. Apelul de atunci al universitarilor a fost judecat de istorie ca un act de responsabilitate.

In intentia semnatarilor de acum, Apelul din februarie era un act elementar de angajare democratica, prin care era ridicata in spatiul public problema care avea sa se dovedeasca nodul malign al intregii noastre istorii recente: constituirea clasei politice intr-o casta de stat, aflata intr-o vicioasa alianta cu oamenii de afaceri care si-au facut si isi intretin prin stat averile si influenta.

Desi normal ar fi fost sa primeasca sprijinul presei, acest Apel le-a starnit principalilor formatori de opinie o vie reprehensiune, dublata de o antipatie fata de „intelectuali”, la care putini s-ar fi asteptat. Apelul a fost mai intai ridiculizat, fiind transformat dintr-un „Apel catre clasa politica”, titlu care trimitea la responsabilitate civica, intr-un „Apel al intelectualilor”, titlu care sugera pozitiile unei grupari partizane.

Presa este cea care, prima, inaintea politicienilor a transformat un apel nascut din responsabilitate fata de binele comun intr-unul despre care s-a sugerat constant ca e rezultatul atasamentului fata de niste interese particulare, „ale intelectualilor”. Astfel, a fi intelectual a devenit ceva de ocara.

Apoi a intrat in procedura standard de diabolizare, fiind tratat rand pe rand drept diletant, inoportun, partizan, incompetent s.a.m.d. Oamenii politici vizati au reactionat si ei, cu o duritate care era de inteles, pentru ca intregul lor corp fusese criticat in Apel, ca a devenit o casta aroganta si interesata, opusa societatii si separata de ea.

Dand glas in plus si frustrarii ca nu sunt si ei luati in seama ca intelectuali, politicienii au reprosat Apelului fie ca semnatarii lui nu aveau dreptul sa isi aroge numele de intelectual (pe care il confundau cu un titlu), fie ca nu e treaba intelectualilor sa se bage in politica, care e doar a lor, ca reprezentanti ai poporului, si a presei, ca intermediar de imagine.

Saptamana viitoare voi examina in ce consta falsitatea si reaua-credinta a formulei „intelectualii lui Basescu”.