Evenimentul Zilei > Opinii > Invitatii EVZ > Să oprim muzica, să aprindem lumina, să ne organizăm un pic
VIDEO

Să oprim muzica, să aprindem lumina, să ne organizăm un pic

Cei de dreapta, unii dintre ei niște pseudo-fasciști de cea mai bună calitate, trebuie să înțeleagă că de plus-valoarea creată într-o societate trebuie să beneficieze inclusiv cei defavorizați, bătuți de soartă, cît mai ales cei care au contribut deja la bunăstarea acestei țări și acum sînt prea în vîrstă pentru a mai contribui la asprul joc al realității.

Cuvîntul cheie este “inclusiv”. Adică inclusivitate. Plus-valoarea nu trebuie să se ducă doar la deținătorul de capital, nu trebuie să fie sifonată înspre centrul Imperiului, via paradisurile fiscale, într-o ticăloasă logică neo-colonialistă.

Precum în toate celelalte state puternice.

Cei de stînga, unii dintre ei niște pseudo-kaghebiști de cea mai bună calitate, trebuie și ei să înțeleagă că, fără competiție și fără halca de plus-valoare pe care deținătorii de capital și-o iau din felia de tort a țării, eficiența suferă și riscăm să cădem înapoi într-o băltire din care de-abia de-abia ne-am ridicat de ceva timp încoace.

Cuvîntul cheie este “eficiență”. Plus-valoarea nu trebuie să fie distribuită prea generos de-a valma, fără mecanisme de validare și fără grijă pentru cheltuirea banului public. Plus-valoarea trebuie împărțită între cei care dețin capitalul, cei care pun la dispoziție forța de muncă și restul neproductiv al societății, copii bătrîni bolnavi incapacitați, via o distribuire cumpătată realizată de către stat.

Precum în toate celelalte state puternice.

Cei globaliști, unii dintre ei niște cozi de topor sorosiste de cea mai bună calitate, trebuie să înțeleagă că aspirația suveraniștilor către autonomie valorică și identitară este la fel de validă precum aspirația lor îmbibată de mimetism către valorile cosmopolite.

E loc destul sub soare pentru toate felurile de valori și de patimi. De la Mickey Mouse, LGBT, Tik-Tok și Halloween pînă la Maica Precista, Sfînta Paraschieva, ii înflorate, tulnice și tuneluri dacice pe sub Bucegi.

Cuvîntul cheie este “toleranță”. Atîta timp cît nu intrăm cu bocancii valorilor noastre în sufletul celorlalți, și cît timp ceilalți nu ne afectează libertatea, atunci îngăduința, toleranța și generozitatea sufletească ar trebui să domnească asupra vieților noastre.

Live and let die, cum ar zice globaliștii de la Guns N’Roses, mama lor de roackeri decadenți.

Cei conservatori, unii dintre ei niște medievali de cea mai bună calitate, trebuie și ei să înțeleagă că aspirația cosmopoliților către schimbare valorică, difuzie culturală și continuu melanj social este la vel de validă precum aspirația lor îmbibată de nostalgie către un trecut pe care și l-ar dori neschimbat și țeapăn precum gorunul lui Horia.

În fond, nici dacii nu erau creștini, iară Sfîntul Andrei cînd a venit să bîntuie fertil aceste pămînturi era un tefeleu reformist, aducător de valori străine. Și nici limba română de acum, principalul stîlp de temelie al identității noastre, nu este deloc, dar deloc precum limba pe care o vorbea Ștefan cel Mare ori Mircea cel Bătrîn.

Lucrurile se schimbă permanent, dragii mei medievali înveninați de această concluzie rea, necruțătoare. Însuși acest cuvînt “permanent” este un împrumut lingvistic relativ recent, care a înlocuit încetul cu încetul mai vechiul și mai neaoșul “necontenit”. Singurul lucru constant în viață este schimbarea, a spus pe vremuri străinul Heraclit, un grecotei cu ceafa groasă, mai apoi reluat de la fel de străinul La Rochefoucauld, slăvit fie-i numele său de tefeleu arogant și genial avant la lettre.

Cuvîntul cheie este “toleranța”, nepoata vechiului cuvînt “îngăduință”. Mama ei de toleranță, că prea este vînturată de intenși precum un buzdugan degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat.

Cum, de altfel, la fel de important cuvînt cheie este “schimbarea”. Mama ei de schimbare, nu ne lasă deloc să ne tragem sufletul, să murim și noi împăcați, neschimbați.

Dincolo de toate aceste cuvinte care ar trebui să ne ghideze normalitatea și buna guvernare, buna viața socială, justa măsură și echilibrul lui nici prea-prea, nici foarte-foarte, mai este un cuvînt magic pe care trebuie să-l punem înapoi pe piedestalul lui crăpat.

E un cuvînt greu, odios, infam. Aproape obscen.

Se numește “respect”. Și nu-l mai avem nicicum unii față de alții.

Nici copiii față de bătrîni. Dară nici bătrînii față de copii. Nici cei de la privat față de cei de la stat. Dară nici cei de la stat față de cei de la privat. Nici bogații față de săraci. Dară nici săracii față de bogați. Nici străinii față de români. Dară nici românii față de străini.

Nici oltenii față de moldoveni, nici bănățenii față de olteni, nici ardelenii față de miticii din meprisabilul Regat. Și nimeni, dar nimeni, mama ei de viață stereotipizantă, față de țigani. Mama lor de țigani amărîți, săraci, violenți, medievali, superstițioși, degrabă încălcătorii de lege, fără de carte, înghesuiți de soartă, discriminați înjurați disprețuiți.

Cu toții ne bălăcărim numa-numa. Mie-mi place să terfelesc tefeleii. Am ajuns să fac un obicei scîrbos aproape zilnic din a-i stereotipiza și din a mă rîde de gleznuțele lor vizibile, ah prea vizibile și prea caraghioase pe trotinetele alea ale lor la fel de caraghioase. Lor, ah ce le mai place și lor să-l ia la ștangă pe nemernicul de medieval de penal de Palada.

Și dă-i și luptă. Și dă-i și sfîșie. Unu-Zero. Unu-Unu. O Mie Unu la O Mie. O Mie Unu la O Mie Unu.

E un joc care ne ocupă mințile, viețile și ne secătuiește viitorul.

Fiecare din noi dedică mai multe ore pe zi urii și scîrbei și disprețului decît zidirii, îngăduinței și bunei dispoziții. Fiecare din noi comite același păcat, fie că e tefeleu,

Palada,

Pieleanu,

oltean, ardelean, sărac, politician,

brutar, milițian, alpinist, lăutar, patron, curier pe bicicletă, babă știrbă,

ucrainean, rus, chinez, american, elvețian sau scoțian.

Vrem să ne identificăm prin diferențiere, prin excludere. Us and Them. Vechea, necontenita zbatere de a ne defini în contra celorlalți. And after all we’re only ordinary men, cîntă nebăgați în seamă de nimeni cei de la Pink Floyd. Mama lui de Roger Waters, uită-te la el că și ăsta are idei în cap și vrea să ni le vîre pe gît tuturor celorlalți.

Pînă cînd jucăm acest joc de sumă nulă, bre tefeleii mei, bre medievalii mei, bre sorosiștii mei, bre suveraniștii mei, bre tinerii și babele mele bre? Viața trece, zbaterea continuă.

Cînd luăm o gură de aer să zicem: și ăsta de lîngă mine e om, mama lui de om, dă să mi ți-l mușc de nas, căci nu mai poci căci ca să-l sufăr deloc?

Cînd ne oprim din dansul tembel al urii care ne învîrte pe platanul indignării cum se învîrte dervișul beat de extaz?

Cînd ne oprim gîfîind, cu mîinile pe genunchi, ca un alergător epuizat care-și trage sufletul și vrea să zică “piua piua”, dar nu mai are suflu nici măcar pentru atît și încearcă să fluture din mînă către ceilalți, “gata hai să luăm o pauză am obosit, dă niște apă că nu mai pot”? Dar nu-l bagă nimeni în seamă, căci n-are voce. Mama lui de mut.

Dansul se învîrte necruțător, necontenit. Storcînd din noi orice urmă de energie și mai ales de umanitate, de bun-simț, de justă măsură.

Am obosit. Și viața mă împinge de la spate să nu-mi permit să obosesc. Să fiu în continuare rău și scîrbă și necruțător și degrabă vărsătoriu de sînge simbolic de dușman la fel de simbolic. Și probabil voi fi suficient de slab și suficient de lache încît să mă las prins în continuare în mrejele melodiei sale mîrșave.

Cum scotea cîntărețul de flaut șobolanii din tîrg în Evul Mediu. El cînta, șobolanii evacuau incinta. Cum cîntau și dansau și dionisiciau pînă la epuizare dansatorii în vremea Ciumei, tot în Evul Mediu. Se învîrteau pînă la moarte, încercînd să evite moartea.

E o melodie demonică ce ne împinge de la spate să urîm, să disprețuim, să vituperăm și să mușcăm. Sună tentant, sună ispititor. Are o momeală în ea de ne face să ne tăvălim pe jos în chinuri. Nu înainte de a-i tăvăli pe ceilalți, evident. Mama lor de ceilalți. Us. Us and Them.

Ridică cineva acul de la pick-up, să se oprească învîrtirea și muzica și dansul și moartea? Haide, bre, să-l scoatem din priză. Vă rog eu frumos, că am obosit. Am obosit rău de tot.

Să oprim muzica. Să aprindem lumina. Să ne organizăm un pic.

Și toate astea, pentru că trebuie să poarte o concluzie simplă, stau în umbra celui mai dificil cuvînt de pe lumea asta: vindecare.

Greu, bre. Greu. Foarte greu.

Am zis.

Publicat in categoriile: Invitatii EVZ
Ne puteți urmări pe Facebook, Telegram sau pe Google News
Accesează: