Cu toate că este primul an în care românilor din străinătate li s-au alocat mandate speciale de senatori şi deputaţi, numărul celor care s-au înscris este foarte mic. Trei diasporeni din Italia şi doar unul din SUA candidează pentru două mandate de senatori şi patru de deputaţi.

Andi Rădiu

La începutul lunii martie an Parlamentul României a adoptat Legea votului uninominal, lege care dă posibilitatea românilor cu rezidenţă permanentă în străinătate să aibă propriul colegiu uninominal şi deci să aibă reprezentanţi în cadrul Camerei Deputaţilor şi a Senatului din Parlamentul României.

Modalitatea de stabilire a colegiilor uninominale se va face prin Hotărâre de Guvern, în urma hotărârii pe care o va lua o comisie parlamentară specială. Colegiile uninominale vor fi stabilite cu păstrarea normei de reprezentare, 70.000 de locuitori pentru un mandat de deputat, respectiv 160.000 pentru un mandat de senator.

Între colegiul cel mai mare, ca număr de alegători, şi cel mai mic nu poate fi o diferenţă mai mare de 30%. La stabilirea numărului de mandate de parlamentari, conform acestei norme de reprezentare, se va lua în calcul populaţia cu drept de vot aşa cum reiese din ultimul recensământ, publicat de Institutul Naţional de Statistică.

Partidele sau alianţele vor putea înscrie un singur candidat într-un colegiu uninominal, respectându-se principiul un singur vot - un singur candidat - un singur ales.

În cazul candidaţilor independenţi, aceştia vor trebui susţinuţi de minimum 4% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente din colegiul respectiv, dar nu mai puţin de 2.000 pentru Camera Deputaţilor şi 4.000 pentru Senat. În urma acestor decizii, românii din Italia pleacă din start defavorizaţi.

Conform statisticilor oficiale, românii care trăiesc şi muncesc legal în Italia depăşesc 500.000. În acest caz, Comisia de Cod Electoral ar fi trebuit să dea dreptul românilor din Italia de a fi reprezentaţi de 2 senatori şi 4 deputaţi.

Chiar şi aşa, interesul pentru ocuparea posturilor în Parlament nu a trezit până acum interesul formaţiunilor politice din România sau Italia. Nici până în prezent, reprezentanţii partidelor româneşti din Italia nu au anunţat candidatura vreunui membru.

Europarlamentarul liberal Renate Weber prezentă la Roma în urmă cu o lună şi întrebată fiind de către ziaristul Gazetei Româneşti, despre intenţiile partidului din care face parte faţă de chestiunea alegerilor parlamentare din toamnă, a recunoscut că nu există nici un proiect până în acel moment.

Preşedintele PSD, Mircea Geoană, prezent şi el la Roma în urmă cu 10 zile, a hotărât ad-hoc că ar susţine românii din Italia, demonstrând că până în acel moment partidul său nu avea nici o intenţie importantă. În rest, nici un alt partid politic nu a făcut vreo declaraţie oficială pînă în acest moment, demonstrând indiferenţa faţă de românii aflaţi în străinătate.

Candidaţii pentru mandatele de deputaţi Simona C. Farcaş are 31 de ani şi este originară din judeţul Iaşi. A venit în Italia în anul 1993, unde a obţinut Diploma de Stat în "Ragioneria e Perito Commerciale” echivalentul unor studii superioare tehnico-comerciale.

În anul 2001 a absolvit Facultatea de Litere si Filosofie din cadrul Universitatii LUMSA (Libera Università Maria SS. Assunta) Roma. În prezent este întreprinzător particular, participând la formarea de manageri în sectorul serviciilor. Din anul 2006 este preşedinte al asociaţiei „Italia Romania Futuro Insieme” Onlus cu sediul la Roma, în cadrul căreia a realizat cîteva proiecte pentru comunitatea românească. Datorită existenţei unui centru "Te ascultă", asociaţia Simonei Farcaş oferă servicii de primă asistenţă, informaţii pentru integrare şi îndrumare în teritoriu, totul pe baza voluntariatului.

„Am constatat din presa românească şi apoi mi s-a confirmat pe forumul Realitatea din Italia, faptul că nimeni nu are de gând să candideze pentru Parlamentul României. Aşa cum am mai declarat şi cu alte ocazii am sperat întotdeauna să nu trebuiască să intru în politică. Am aşteptat, am crezut şi cred că există altcineva mai potrivit. Dar de ce nimeni nu are curajul să iasă în faţă? Totuşi, cunoscând destul de bine problemele cu care se confrună românii din Italia şi situaţia dificilă prin care trecem, m-am gîndit să candidez pentru simplul motiv: nu mă sperie munca. Voi candida ca independentă, dar în cazul unei propuneri din partea unui partid românesc, voi încerca să reevaluez posibilităţile”, a precizat românca.

Daniel Grigoriu are 39 de ani, este originar din Focşani şi este în Italia din anul 1995. Locuieşte împreună cu familia la Marcellina, o localitate în apropierea Romei şi este funcţionar în cadrul sindicatului FILLEA CGIL Lazio. De asemenea, se implică în cele mai importante manifestări organizate de comunitatea românească. „Dupa 18 ani de suferinţă printre străini, unde fiecare dintre noi a trebuit să se descurce aşa cum a putut, eu cred că putem deveni cea mai unită comunitate străină de pe teritoriul acestei frumoase ţări.  Am această convingere şi cred că fiecare dintre noi, în sinea lui simte acest lucru numai că avem o problema NE ESTE FRICĂ să facem acest pas. Cred că a venit ziua ca împreună să ne fixăm un obiectiv pentru viitorul nostru şi al copiilor nostri, avem datoria morală să nu cedăm în faţa greului şi a problemelor pe care viaţa le rezervă oricăruia dintre noi”, a precizat Daniel Grigoriu.

Candidaţii pentru mandatele de senatori Dumitru Ilinca are 38 de ani şi este originar din Drăgoieşti, judeţul Vâlcea. La 19 ani, din casa de copii, s-a oprit în şcoala de subofiţeri paraşutişti. A lucrat în Academia Militară, apoi a absolvit Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, devenind ofiter cu sportul la Timisoara. În Italia lucrează ca profesor şi are o sală de sport fitness. 

Implicat în politică de opt ani de zile, acum este membru PD-L,  iar în Italia este responsabil al departamentul imigraţiei în cadrul partidului „Italia dei valori”.

A candidat la alegerile locale la Trieste şi a fost prezent în comisia de vot de la Padova, organizată cu ocazia referendumului din 2007. „A venit clipa să ne trezim şi să ne implicăm ceva mai mult în viaţa politică, reamintind că fiecare contează şi doar uniţi putem demonstra că suntem noi cei ce decid ! Am demonstrat-o la referendumul din mai 2007, când l-am repus în drepturi pe Preşedintele Basescu. Haideţi să le arătăm că puterea stă din nou în mainile noastre, repetând succesul democratiei”, a afirmat românul.  INTERVIU EXVLUSIV EVZ ONLINE:  EVZ: Care sunt motivele pentru care candidaţi pentru un post de senator şi ce va implica această responsabilitate?

Dumitru Ilinca: Faptul că ne găsim în afara ţării milioane de români este un efect al sărăciei generată de corupţia care încă mai există în România. Este suficient acest motiv, dar având în vedere că se continuă discriminarea noastră şi cu ocazia acestor alegeri, ne obligă să ne asumăm anumite responsabilităţi. În ceea ce priveşte numărul de mandate alocate românilor din diaspora (n.r. 4 pentru deputaţi şi două de senatori) nu se respecta principiul reprezentativităţii proporţionale, ştiind că suntem milioane de români care trăiesc în afara graniţelor ţării.

EVZ: Cum se va desfăşura campania dumnevoastră şi care sunt principalele mesaje promovate?

D.I: Avem de partea noastră sindicatele, multe asociaţii de voluntariat şi promovare sociala şi nu în ultimul rând preoţii cu care colaborăm foarte bine în teritoriu. Rezolvând problemele oamenilor aici, la nivel local, este uşor să fi în contact cu ei. Cei de la Bucureşti încă nu au înţeles că frumoasele promisiuni lipsite de conţinut nu mai au aderenţă la electorii din diaspora.    EVZ: Care sunt principalele teme pe care doriţi să le promovaţi în situaţia în care o să câştigaţi acest mandat de senator? D.I: Realizarea unei evaluări reale a cetăţenilor români care trăiesc în afara graniţelor ţării, astfel încât aceştia să poată fi reprezentaţi în mod corespunzător în Parlament, respectand principiul reprezentativităţii proporţionale. Evaluare care, în cazul în care nu se poate vota prin corespondenţă, ori nu se va introduce votul electronic, să ne ajute să repartizăm un număr corespunzător de secţii de votare. O să creştem numărul consulatelor şi birourilor consulare, astfel încât, pentru rezolvarea problemelor lor oamenii să nu mai fie nevoiţi să străbată distanţe de sute de kilometri. Redarea demnităţii a sute de mii de români, în special româncelor, nevoite să lucreze "la negru", fără drepturi, chiar dacă suntem cetăţeni comunitari. Nu în ultimul rând, vom promova legi şi amendamente pentru a stârpi corupţia pe care o considerăm adevăratul rău al acestei naţiuni. EVZ: Cum puteţi descrie procesul de vot în diaspora?

D.I: Recensământul cetăţenilor care trăiesc în afara ţării reprezintă primul pas în rezolvarea problemelor românilor din diaspora. Nu se asigură un număr corespunzător de secţii de votare. Este evident că românii nu se deplasează la sute de km pentru a exprima votul. (Ana Zidărescu)

Un singur român din SUA vrea să fie parlamentar Neculai Popa, un fost deţinut politic, stabilit în Statele Unite ale Americii de aproximativ 30 de ani şi-a anunţat în luna iunie intenţia de a participa la alegerile parlamentare din toamnă. Acesta va candida ca independent pentru un mandat de senator.

Popa, în vârstă de 78 de ani, este Secretar Genereal al Consiliului Mondial Român, organizaţie adresată românilor din diaspora. Originar din Galaţi, a fost condamnat în timpul tinereţii la 25 de ani de puşcărie pentru acuzaţia de trădare de ţară. Din această perioadă, 14 ani i-a petrecut după gratii. În cadru unui interviu acordat pubicaţiei "Timpul", acesta povesteşte contextul în care a fost arestat. Era în august 1946, tocmai când Armata Roşie „ne eliberase” şi când ruşii, ajungând şi în oraşul meu de baştină, Galaţi, ne jefuiau pe un cap şi prădau totul de prin mahalale, încât bărbaţii de prin partea locului făceau de gardă noaptea.

Îmi amintesc că, nu departe de casa noastră, la colţul străzii, era atârnată o bucată de fier şi, atunci când cineva afla că vin ruşii, bătea toaca şi toată mahalaua ieşea ca să mai salveze ceva.

Aceasta mi-a dat de gândit, m-a răzvrătit. Într-o zi, când ieşeam de la liceu, nişte agenţi comunişti scriau pe un perete - era înainte de alegeri, care au fost pe 19 noiembrie a aceluiaşi 1946 - „Jos Maniu şi Brătianu, călăii ţăranului din 1907”. Îmi amintesc că am şters cuvântul „jos” şi am scris „sus”, iar în locul „călăilor” am scris cuvântul „eroii”. Agenţii m-au umflat, m-au băgat într-o maşină şi dus am fost.

După ce am ieşit am încercat să-mi schimb viaţa, să fac o facultate, dar nu mi-a reuşit. Deşi nimeni nu mi-a spus că nu am dreptul, am simţit că sunt urmărit şi hărţuit ca o fiară.

În perioada aceea am fost arestat de vreo cinci ori. Când era o situaţie tulbure, ne umflau pe toţi. Îmi amintesc cum am petrecut Crăciunul din 1966. Venisem de la serviciu, mâncam când, deodată, se deschide uşa - aveau şi cheie de la casă - şi m-au luat cu ei. M-au acuzat că am cântat colinde. Am negat totul, m-au ţinut o noapte şi o zi, m-au bătut, am dormit la podea şi apoi mi-au dat drumul.

Într-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi am mers la Ambasada SUA cu gândul de a emigra. I-am înşirat toată povestea consulului şi i-am spus că am pătimit din cauză că am lucrat pentru ei. M-a întrebat cu ce pot dovedi.

I-am arătata mandatul de eliberare şi nişte adrese ale camarazilor de suferinţă. Dânsul mi-a întins o hârtie - aveau şi ei microfoane instalate înăuntru - scriindu-mi să stau liniştit.

A doua zi, la orele 14.00, am fost chemat la ambasadă. M-au anunţat că mi s-a aprobat plecarea. Sponsorizată. Eram în al nouălea cer de bucurie. Am mers la secţia de paşapoarte şi le-am spus că vreau să părăsesc ţara. Cei de acolo au încercat să mă înduplece să nu plec: că am copii, familie, că acolo se trage pe stradă, că o să mă omoare…

Mai mult chiar, mi-au promis că nu-mi vor mai pune piedici. Au căutat pe toate căile să mă convingă să stau pe loc. Le-am spus că am dosarul deschis la Ambasada americană şi atunci au început tot felul de tatonări. Până la urmă, apare un alt general căruia, făcându-i-se lehamite, a zis să mi se dea documentele şi să plec.

Plecarea a fost ca o săritură în gol. Acolo ne-au întâmpinat reprezentanţii unor organizaţii care se ocupau de emigranţi. Nişte români-baptişti ne-au cazat, pentru două-trei zile, la un hotel.

În curând, banii s-au terminat. Ne-au dus la o familie de baptişti. Au fost zile grele, nu aveam ce mânca, căutam în lăzile de gunoi, pe la alimentare, unde se arunca tot ce nu se vindea - lăzi cu banane, portocale etc.

Aşteptam să vină seara, să nu ne vadă cineva. Încet-încet, ne-am refăcut. Un vecin mi-a dat o bicicletă cu care mergeam de la întreprindere la întreprindere şi căutam o slujbă. În cele din urmă, m-am angajat electrician - cunoşteam o meserie bună. Pentru început, m-am angajat cu opt dolari pe lună, mai apoi cu 14,50.

Prima oară m-am întors în România în ianuarie 1990, cu un lot de patru tone de medicamente.