Există o ironie structurală în faptul că, an de an, conducerea Partidului Comunist Chinez continuă să se retragă la Beidaihe — o stațiune de pe litoral aleasă inițial pentru rațiuni pur climatice, încă din dinastia Qing, și instituționalizată de Mao Zedong la începutul anilor 1950 din motive la fel de puțin ideologice: distanța rezonabilă față de Beijing permitea o revenire rapidă în caz de urgență.

Ceea ce a transformat această opțiune logistică într-un ritual politic esențial a fost funcția pe care Beidaihe a ajuns să o îndeplinească după moartea lui Mao — un spațiu informal, ferit de rigiditatea protocolară a plenumurilor și de teatrul de trădări și bârfe al Zhongnanhai-ului, unde deciziile controversate puteau fi negociate în privat, astfel încât partidul să apară unit în public.

Această funcție presupunea, însă, o precondiție structurală pe care actuala conducere a Chinei nu o mai îndeplinește: existența mai multor centre reale de putere, suficient de echilibrate încât să aibă nevoie de negociere.