Candva, nu foarte de mult, un radio sau un televizor in casa omului reprezenta o sursa de certitudine - cel putin pentru cei care citeau stirile.
Ce a mai ramas insa astazi din certitudinile de altadata? Epoca „de aur” a monopolului televiziunilor si radiourilor publice asupra informatiei a murit in momentul aparitiei pietei media si a fost ingropata definitiv de provocarile si oportunitatile ametitoare ale noilor tehnologii. Televiziunile publice europene nu au reusit sa se adapteze insa la rigorile competitiei si noilor tehnologii.
De la Londra pana in Kosovo, toate organizatiile publice de media au probleme de adaptare la noul lor statut. Este inutil sa-si clameze valoarea de serviciu public si superioritatea morala asupra rivalilor comerciali; publicului, rasfatat cu o oferta fara precedent, nu-i pasa - si aceasta in fericitul caz in care nu suspecteaza ca televiziunea publica in cauza ar fi supusa influentelor puterii politice.
Nici cea mai venerabila institutie media din Europa nu scapa de aceasta criza: BBC nu mai este de mult lider de piata, iar saptamanalul „The Economist” pune periodic sub semnul intrebarii legitimitatea taxei radio-tv, denumita license fee in Albion. Pentru ce, repeta avocatii pietei libere, trebuie sa plateasca aceasta taxa cei care nu se uita la BBC? De ce este obligat publicul televiziunilor comerciale - e drept, mai putin educat si afluent - sa subventioneze programele la care se uita clasa de mijloc sau elita intelectuala?
Confruntata cu problema reinnoirii mandatului (Royal Charter), BBC a raspuns coborand nivelul intelectual si pretentiile calitative ale programelor, dar nu a reusit sa-si sporeasca audienta. A reusit in schimb sa fie acuzata ca s-a prostit (dumbing down), ceea ce, in parte, este adevarat. Este evident o strategie perdanta sa incerci sa castigi piata prezentand un produs contrafacut (programele „populare”) la care concurenta se pricepe mai bine decat tine.
Problemele cu care se confrunta BBC sunt insa comune tuturor televiziunilor publice, manifestandu-se in mod dramatic la televiziunile din Estul si Sud-Estul Europei, adica in tarile in care misiunea lor publica a fost viciata timp de 45 de ani de regimul comunist. Ele pot fi rezumate astfel: cum poate serviciul public de radio si TV sa-si justifice legitimitatea finantarii din bani publici in conditiile in care cota sa de piata scade pe zi ce trece? Aceasta chestiune fundamentala este dezbatuta pe toate fetele la toate reuniunile de specialitate ale televiziunilor publice. Insasi Euroviziunea a simtit nevoia unei reforme si a initiat o reorganizare. Dar problemele devin tot mai dramatice cu cat calatoresti de la Vest la Est in peisajul mediatic european.
Toti profesionistii din televiziunile publice est si sud-est europene iti vor spune, oficial si mai ales neoficial, ca orice incercare de inovare tehnologica sau conceptuala se izbeste de rezistenta feroce a personalului si ca politicienii nu-i lasa in pace. Ca si in economie, si in media, sectorul privat s-a dovedit mai dinamic si mai adaptabil la provocarile pietei si ale lumii in care traim. Aparati de contracte de munca si reglementari inimaginabile intr-o societate privata, angajatii radiourilor si televiziunilor publice nu au niciun stimulent sa fie inovativi si curajosi. La ce le-ar folosi? Unora s-ar putea chiar sa le dauneze, asa ca solutia este „ciocul mic”.
Birocratia maladiva pune si ea „talpi” oricarei incercari de a achizitiona tehnologii noi. Si pentru ca situatia sa fie cu adevarat imposibila, oamenii politici de pretutindeni considera ca mass-media publice au datoria sa-i serveasca. Diferenta dintre Est si Vest consta totusi in intensitatea presiunii aplicate si subtilitatea mijloacelor, care depind la randul lor de gradul de dezvoltare a democratiei, societatii civile, statului de drept si culturii democratice. Solutii la toate aceste dileme nu s-au gasit. Fiti insa linistiti, consultarile continua! Intre timp, ramane cum am vorbit.
Recomandările noastre
