Acum patru ani, Mircea Geoană candida pentru Primăria Capitalei şi se lăuda că este bucureştean get-beget.
După ce s-a făcut de râs în direct pentru că nu a ştiut ce să răspundă când contracandidatul său Traian Băsescu l-a întrebat în ce sector se află Măgurele (răspuns corect: în Ilfov), domnul Geoană s-a refugiat politic în Dolj, unde partidul era destul de puternic pentru a-i oferi un loc eligibil pe liste. Aşa a ajuns senator de Dolj şi preşedintele organizaţiei PSD din Craiova, bazându-se pe faptul că greul în zonă îl duce preşedintele CJ Ion Prioteasa, reales de altfel fără probleme în 2008.
Iată că vin alegerile parlamentare din 2008, cu simulacrul de uninominal aferent, şi Mircea Geoană decide să candideze pentru Senat din partea colegiului Dăbuleni. Ca să ne convingă că era o „alegere naturală“, liderul PSD declară că are „rădăcini“ la Dăbuleni. Când le-o fi prins? - ne întrebăm în mod legitim, căci biografia sa, din 1958 încoace, este strâns legată de Bucureşti, nicidecum de Dolj. Avem apoi motive temeinice să credem că domnul Geoană se descurcă mai bine în împrejurimile Parisului şi ale Washingtonului decât la Cârna, Strehaia şi Rast - localităţi din colegiile pe care doreşte să le reprezinte în Senat. Apropo de Rast, ce a făcut domnul Geoană, deţinătorul unei averi considerabile, pentru sinistraţii din această localitate când aveau nevoie de ajutor? Nu spune; în schimb, comentând recentele inundaţii din Moldova, se lamentează pe blogul personal: „De ce nu se face nimic pentru a se împiedica acest lucru?“ Ghici! Probabil că declaraţiile ridicole ale domnului Geoană privind „rădăcinile“ sale din Dăbuleni se doresc a fi frunza de viţă care acoperă ruşinea unei candidaturi într-o zonă politică sigură, cu care însă candidatul nu are nicio legătură. Or, rostul uninominalului tocmai acesta este: să promoveze şi să consolideze legătura dintre parlamentar şi alegători. Este vorba despre acel concept denumit accountability pentru care nu există un corespondent perfect în limba română, dar despre care Mircea Geoană va fi auzit prin America. Conceptul presupune că aleşii dau socoteală în faţa alegătorilor, iar aceştia îl trag la răspundere. Candidatul trebuie, aşadar, să cunoască bine problemele oamenilor din zonă şi să fie capabil să le rezolve. Îl vede cineva pe domnul Geoană aplecându-se asupra durerilor sătenilor din Amărăştii de Jos?
Aşa cum Mircea Geoană a „prins rădăcini“ la Dăbuleni, Adrian Năstase, alt copil răsfăţat al asfaltului bucureştean, şi-a descoperit afinităţi politice şi sentimentale cu Mizilul din Prahova. De ce nu cu Tărtăşeşti din Dâmboviţa, unde a copilărit, ne întrebăm, aplicând logica rădăcinilor adevărate, nu inventate? Şi, la urma urmei, de ce nu candidează „greii“ PSD la Bucureşti, acolo unde trăiesc şi locuiesc? Răspunsul este simplu: pentru că nu ar avea nicio şansă într-o confruntare directă cu alegătorii din Capitală. PSD a fost întotdeauna partidul electoratului sărac, neinformat şi fără studii. În consecinţă, psd-iştii nu pot câştiga decât acolo unde acest electorat există. Astfel de zone încep să se restrângă, deoarece o mulţime de români săraci au plecat la muncă în Europa, exact pentru că nu mai doreau să fie săraci, şi au învăţat să se informeze. Majoritatea nu vor vota probabil în noiembrie, pentru că nu-i mai interesează România. Teoretic, fuga psd-iştilor din Capitală şi alte mari oraşe ar trebui să prevestească un mare succes al PDL şi PNL în rândurile electoratului urban. Să nu ne precipităm însă: informat şi relativ prosper, electoratul urban nu mai crede în politicienii români, indiferent de partid, aşa că - fiind totodată superficial, comod şi je m’en fichist - nu se mai duce la vot. Dacă s-ar fi dus, Sorin Oprescu nu ar fi astăzi primar general al Capitalei.
Marele pariu al PDL este, aşadar, de a convinge electoratul urban că merită să iasă din casă. Deocamdată nu am văzut nicio strategie în acest sens. Dacă ea nu apare nici în toamnă, atunci PDL riscă rezultate sub aşteptări, iar PSD se va putea felicita că ne-a mai fentat odată.
Recomandările noastre
