Evenimentul Zilei > Actualitate > „Raliurile sunt ca viata: orice s-ar intampla, trebuie sa continui cursa!”
„Raliurile sunt ca viata: orice s-ar intampla, trebuie sa continui cursa!”

„Raliurile sunt ca viata: orice s-ar intampla, trebuie sa continui cursa!”

Ziarul ZigZag Roman-Canadian a realizat un interviu cu Mugurel Canu, un fost pilot de curse. In 2001 a fost vice-campion al Romaniei in Campionatul National de Raliuri, la categoria F2, iar in 2003 a venit in Canada si a deschis un garaj auto.

Dar despre acest slalom printre jaloanele vietii a vorbit chiar pilotul de curse, intr-un interviu acordat publicatiei Zigzag Roman-Canadian, ziar al romanilor din Canada.

Intalnirea cu Mugurel Canu iti "tureaza motorul la maxim" si "virezi", condus de pilotul interlocutor, in lumea fascinanta a masinilor de curse si a raliurilor. Cum prima dragoste nu se uita, Mugurel Canu este si acum sedus de "palpitatiile" motoarelor turate – dovada ca a ramas in lumea masinilor. Recunoaste sincer ca l-ar tenta sa se intoarca pe circuit daca i s-ar oferi o oportunitate, mai ales ca licenta de pilot de curse ii este recunoscuta si in Canada. Insa, in afara de pasiune, in aceasta lume trepidanta trebuie sa dispui de finante deloc de neglijat.

Am luat-o pe drumul curselor auto la 17 ani, cu cartingul. Cam dupa un an am intrerupt o vreme, este o poveste mai lunga, am facut si Institutul de Marina din Constanta in perioada aceea, asa ca a trebuit sa intrerup aceasta activitate.

Nu am apucat sa fac nici macar un sezon intreg de carting, au fost tot felul de probleme, era inainte de Revolutie. Erau greutati financiare, pana iti faceai un cart, o rama. Nu se gasea nici ulei, nici cauciuri. Benzina era cu ratia, cu pipeta. Mergeai 3 ture si cand te opreai, opreai tot, deoarece aveai grija sa nu consumi benzina.

Dupa Revolutie, prin 1995, am revenit pe pista, insa nu am mai facut carting, ci am intrat direct la probele de "Viteza pe Traseu Montan", cum le spunea atunci. Acum sunt denumite "Hill Climb". Este vorba de Campionatul de viteza in coasta, intrucat sunt doua campionate: unul de raliuri si acesta, de viteza in coasta. Pe vremea aceea, era o singura federatie, Federatia Romana de Automobilism si Carting, patronata de ACR, acuma vad ca s-au facut doua federatii.

Afacerea din spatele cursei de masini

Mi-am luat licenta de pilot de raliuri si am inceput totul pe cont propriu. Primul autoturism a fost un Renault 5, care era si masina de acasa si cea de curse. Se practica pe vremea aceea. Masina era omologata pentru Grupa N, adica masini de serie cu un numar limitat de modificari. Apoi am cumparat un alt Renault 5, mai performant, l-am modificat, era numai pentru curse, nu si pentru strada. Am cumparat o platforma pentru deplasari, un ARO, e greu sa faci pe banii tai sportul acesta.

Am gasit apoi oarece sprijin, cand am inceput sa lucrez la Citroën. Am incercat sa montam un buget, sa putem face ceva performanta, cam atunci a inceput si in Romania acest sport sa fie tratat ca unul de performanta, de inalt nivel.

Noi am cumparat un kit de la Citroën Sport si am fabricat practic masina de curse: un Citroën Saxo, o masina "pur-sange" de Grupa A. Din Franta ne-a venit caroseria goala, pe ea am inceput sa sudam totul, sa punem suspensii speciale de curse, motorul a fost modificat. Toate echipamentele sunt speciale pentru curse, de serie nu sunt decat plasticele, geamurile si bordul. Toate echipamentele de pe masin` aveau fisa de omologare, trebuiau sa fie conforme regulamentului. Cu ea am concurat din 1997 pana in 2002, inainte sa plec in Canada.

In viteza, spre victorie

In 2001, am iesit vice-campion in Campionatul National de Raliuri, la categoria F2, dupa George Grigorescu. Categoria F2 inseamna masini de Grupa A, cu tractiune pe fata si motor aspirat pana la 2 litri. Tot atunci am ocupat locul 10 in clasamentul general absolut, aici intrand toate autoturismele, inclusiv 4×4 si VRC-urile. Titi Aur si Mihai Leu aveau de exemplu VRC-uri pe vremea aceea. VRC-uri sunt autoturismele care participa la Campionatul Mondial, au tractiune integrala si motoare turbo de 300 CP.

Pe vremea aceea erau peste 50 de participanti, iar un campionat avea 7 etape. Pentru a te clasa in primele 10 locuri aveai nevoie de un buget minim de 50.000 euro pe an, in afara de masina, doar pentru logistica. Iar masina, daca era de top, costa si ea intre 40.000 si 100.000 euro. Atat s-a putut face cu nivelul acela de masina. Era totusi o masina micuta, cu motor de 1,6 litri, iar adversarii aveau si ei masini bune: Seat Cordoba VRC, Hyundai VRC, Hyundai Kit Car, Renault Maxim Megane si Renault Clio Kit Car etc.

Kit car este cea mai evoluata varianta la Grupa A: la motor de 1,6 litri se ajunge la 220 CP, iar la 2 litri ajunsesera deja la 300 CP. Dacii au fost foarte putine, pana sa preia francezii uzina, apoi nu i-au mai lasat sa concureze. Iar pana atunci concurau cu Dacii mult modificate: motorul de Volkswagen, suspensii, roti, tot era modificat, nici macar caroseria nu era de serie. Poate doar stopurile si farurile sa fi fost de Dacie.

Co-pilot l-am avut pe Mugurel Parscoveanu, el m-a ghidat. Inainte de cursa faceam recunoasterea traseului, in care trebuia sa iti notezi virajele cat de largi sunt, sa stii cu ce viteza iei curba, unde sunt capete de pod ascunse prin iarba (borne pe care nu le vezi), cat de lungi sunt portiunile drepte, etc. Probele sunt si pe asfalt si pe macadam. De exemplu, Brasovul le are pe amandoua, la Cluj se facea atunci pe macadam (acum pe asfalt), Timisoara pe asfalt, pe la manastiri este macadam, etc.

Un traseu are cam 200 km de probe speciale, inchise traficului pentru public, sunt insa si segmente de legatura unde mergi prin oras, te opresti la semafoare, cedezi trecerea pietenilor, respecti toate regulile de circulatie.

Din fericire nu am avut accidente majore, cu urmari. Doar o data ne-am rasturnat, dar am pus din nou masina cu rotile pe sosea si am continuat. Raliurile sunt ca viata: trebuie sa continui cursa!

Visul canadian: revenirea in lumea curselor

Aici in Canada m-as reintoarce in lumea curselor, as incerca sa realizez un proiect, dar numai daca gasesc sponsori. Pe banii mei nu mai incep, ca in "copilarie". Din partea Federatiei canadiene nu este nici o problema, pentru ca se recunoaste licenta. Dar te costa. Toti ne agitam sa strangem un ban sa traim mai bine, iar eu ce sa fac, sa ii dau pe "fiare"? Cunosc deja senzatiile.

Sa vedem daca aceasta lume a curselor de masini ii va atrage si pe copii mei. Am un baiat si o fata. Sa inceapa usor, cu cartingul, apoi mai vedem. Daca mi s-ar oferi insa o oportunitate, m-as intoarce pe circuit, sa fiu in randul profesionistilor. Este o afacere pana la urma, nu doar o pasiune.

Interviu preluat din ziarul ZigZig Roman-Canadian

Publicat in categoriile: Actualitate
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: